Connect with us
Publicitate

Social

Ultimul dogar autentic al Covasnei a fost strungar la Brașov. De patru decenii, bărbatul face obiecte de lemn de diferite forme şi mărimi

Publicitate

Publicat

pe

Sunt ani buni de când domnul Tibor a pus cercurile primului butoi făurit de mâinile lui, dar îşi aminteşte totul de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Meseria a învăţat-o încă din copilărie, de la tatăl lui.

Publicitate

Se spune că ”o pălincă bună e şi mai bună dacă o pui într-un butoi bun”, iar Szőke Tibor, unul dintre ultimii dogari din judeţul Covasna, confirmă acest lucru.

Szőke Tibor, care trăieşte în satul Harale, nu departe de staţiunea Covasna, a învăţat această ocupaţie de la tatăl său şi este unul dintre puţinii meseriaşi care mai face butoaie din lemn după metode tradiţionale.

„Da, e foarte adevărată vorba asta. Eu fac diferite tipuri de butoaie pentru diferite feluri de pălinci, din stejar, din dud, prun, măr, păr, din toate felurile. Dar regele tuturor lemnelor este stejarul pentru pălinca bună. Se arde interiorul butoiului de stejar şi abia după aia se pune pălinca, iar peste doi-trei ani începem să gustăm. Stejarul este principalul în zonă, dar sunt căutate şi butoaiele din dud şi din prun, dar mai mult în zona Moldovei. Să ştiţi că în butoiul de stejar se poate învechi ţuica, rachiul, dar în butoiul de dud nu se ţine prea mult timp pentru că începe să se acrească după şase luni de zile şi mereu îi sfătuiesc pe clienţii mei să nu ţină mai mult, că după aia strică rachiul în loc să îl înnobileze”, a declarat, pentru AGERPRES, Szőke Tibor.

Acesta spune că butoiul, în funcţie de lemnul din care e făcut, conferă un gust şi o culoare deosebită băuturilor.  

„Le înnobilează, le dă un gust deosebit şi o culoare deosebită (…) Stejarul dă o culoare aşa maro un pic, dar dacă ţinem băutura mai mult atunci bate spre roşu, spre culoarea coniacului. A cireşului e roşu, galben iese din dud, din prun e cel mai deosebit pentru pălincă că dă, aşa, un gust specific, dar nu se face mai mult de 5- 6 litri pentru masă (…) După o lună de zile, imediat ia culoarea şi mirosul de prune. Da, contează mult butoiul şi contează şi cine îl face. Eu îl fac tradiţional, nu folosesc niciun fel de clei, lipici, numai cu papură. La lemnele astea mai tari, de esenţă tare, acolo folosim papură, dar nu folosesc cleiuri, niciun fel de adaosuri, de chimicale”, a mai spus Szőke Tibor.  

Publicitate

Satul Harale se numea pe vremuri „satul dogarilor”, pentru că aproape toate familiile se îndeletniceau cu acest meşteşug.  

Familia Szőke se ocupă de dogărit tocmai din anul 1820, iar meseria s-a transmis din tată în fiu.  

„Eu sunt singurul dogar din zonă care mai practică această meserie aşa cum făceau strămoşii, adică fac butoaie cu mâna şi cu unelte tradiţionale. E drept, mai este unul care ştie, dar el lucrează doar din când în când, când are chef. Aici, în sat, au lucrat mulţi oameni dogăria. Vă daţi seama că eram 780 de persoane în satul ăsta şi în fiecare familie erau câte cinci copii, cam aşa. Erau în jur de 140 de case şi fiecare, când creştea, de mic învăţa dogăria. Nu se făceau butoaie numai pentru băutură, se făceau şi pentru brânză, pentru stână, pentru zarzavaturi, pentru că atunci nu era o grămadă din astea de plastic şi se făceau din lemn (…) Erau cinci dogari care ştiau cel mai bine să facă butoaiele, restul erau separat, dar fiecare trăia din lucrul lui şi se transportau în Banat, în Dobrogea, peste tot se transportau. La Bucureşti în fiecare an erau Moşi şi atunci dogarii de aici puneau în căruţă şi se duceau la târg până la Bucureşti. Atunci adunau fiecare bani pentru jumătate de an în două zile, iar petrecerea cu căruţa dura o săptămână. Trăiau bine aici, noi nu aveam terenuri agricole din care se putea trăi, dar trăiam din animale, din pădure, din dogărit şi cei care nu erau dogari, ăia erau cei care aduceau lemnele pentru cercuri, că cercurile butoaielor se făceau din lemn din alun. Dogaru le despica în două şi după aia le punea, că nu se foloseau cercuri platbandă din metal cum e acum. Cei care nu făceau dogaritul, ăştia îi deserveau pe dogari, deci comunitatea se autosusţinea (…) Eu am învăţat meserie de la tatăl meu, el de la bunicul. Tata a fost meşter dogar şi a mai învăţat câteva persoane, printre care, din mică copilărie, am învăţat şi eu lângă ei. Până la urmă am mers şi eu la Braşov să mă fac meseriaş, m-am făcut strungar, dar după aia am revenit acasă pentru că lemnul miroase mai bine decât fierul”, povesteşte Szőke Tibor.  

Atelierul acestuia este inclus în oferta turistică a judeţului Covasna, alături de alte ateliere meşteşugăreşti tradiţionale care pot fi vizitate, cum ar fi cele de fierărie din Tălişoara şi turtă dulce din Târgu Secuiesc.

„Chiar şi acum, deşi e problema aceasta cu COVID, tot am vizitatori. Mai rar şi mai puţini, dar tot vin şi le arăt cum să facă butoaie (…) De învăţat pot să zic că am reuşit să învăţ mai multe persoane, printre care şi pe fiica mea, care ştie totul acum. Dar anul trecut am avut prilejul să vină un canadian, care a stat aici o săptămână şi a învăţat meseria. Mi-a trimis fotografii cu primul butoi pe care l-a făcut singur. O săptămână a stat şi a reuşit să înveţe şi mi-e foarte drag şi sunt bucuros şi sunt mândru (…) De meserie e IT-ist, dar e foarte talentat (…) şi una-două a învăţat (…) Pot să spun că am avut chiar şi peste 2.000 de vizitatori anual, sunt în contact cu diferite hoteluri care mă roagă să primesc musafirii şi mie îmi place când vin, mai ales cu copii, îmi e drag tare când vin cu copiii şi mereu am timp jumate de oră, o oră să povestim, să le arăt cum despicăm materialul, pentru asta am timp (…) Am fost invitat şi la târguri să arăt oamenilor cum se fac butoaiele manual şi, credeţi-mă, sunt singurul dogar din jur care face manual”, mai adaugă meşterul.

În urmă cu aproape doi ani, ultimul dogar autentic din judeţul Covasna a primit titlul onorific de Tezaur Uman Viu al României din partea Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii, la propunerea Centrului de Cultură al Judeţului Covasna, titlu de care se bucură cu modestie.  

„Ce să vă zic? Am fost bucuros că am fost promovat acolo, că, în fond, dacă nu ai ajutor, atunci nu ajungi niciodată acolo. Şi acum zic că în România există foarte, foarte mulţi oameni talentaţi care nu ajung să fie promovaţi, nu sunt văzuţi, nu sunt sprijiniţi, deşi sunt meseriaşi buni, şi aşa nu ies în faţă, rămân ascunşi (…) Orice meserie are un secret şi primul secret este să o iubeşti, apoi mai sunt şi altele, dar eu nu am niciun lucru pe care să îl ţin secret, le spun până la capăt”, a mai spus dogarul.

Deşi trăieşte din una dintre cele mai vechi meserii, Szőke Tibor este foarte ancorat în realitate şi s-a adaptat rapid schimbărilor – printre produsele sale nu găseşti doar butoaie, putini de lemn pentru stână ori ciuturi pentru fântâni, ci şi baruri moderne, încorsetate în chingi şi lustruite cu fineţe, ciubăre pentru flori şi butoaie de saună.

Mai mult, şi-a făcut şi o pagină web, www.budonka.eu, pentru a ţine pasul cu tendinţele lumii moderne.  

Publicitate

„Fac şi putini pentru lactate, pentru brânzeturi, asta se face numai din brad, mai mult pentru stână, pentru lactate că le dă un miros de răşină şi asta e mai gustos. Brânză din asta nu ştiu dacă aţi gustat vreodată, dar cine a gustat brânză din putină… Brânza asta nu o găseşti în supermarket, nu se găseşte, răşina îi dă un miros aparte.
Fac butoaie şi pentru apă, pentru cei care umblă la câmp toată ziua. Lemnul poate să ţină apa rece timp de 12 ore (…) Fac şi obiecte mai moderne cum ar fi butoaie şi ciubere pentru agrement, chiuvete moderne din lemn. Din lemn pot să fac orice. Sunt diferite tipuri de lemne, cele care nu sunt bune pentru butoi atunci sunt bune pentru un ciubăr, nimic nu se aruncă, dacă e mai mic, atunci fac un butoiaş pentru căţei, fac de toate şi nu se aruncă nimic şi rămăşiţele mereu se folosesc (…) Am prieteni şi clienţi din toată ţara, pot să bat la multe porţi. De fapt, fiecare client e un fel de prieten, mă vizitează din Baia Mare, din Suceava. Suceava e pe primul loc, iubesc oamenii de acolo enorm de mult, nu sunt oameni egoişti, sunt oameni muncitori şi fiecare îşi vede de porţia lui de treabă. Oltenia e mai rafinată, acolo e altă viaţă (…) Nu o să dau în viaţa mea butoaie ca să fie vândute în magazin. Mie îmi place să stau de vorbă cu clienţii, să îi cunosc, să cunosc zonele, tradiţiile, stăm, pălăvrăgim şi câte două-trei-patru ore dacă am cu cine (…) Butoaiele trebuie folosite, că dacă nu le foloseşti, atunci se distrug. Fiecare butoiaş pe care îl dau clientului îl încerc cu apă fierbinte sub presiune şi după aia niciodată nu am neplăceri”
, mai explică meşterul din Harale.  

Szőke Tibor e de părere că puţinii oameni care fac eforturi pentru a duce tradiţiile mai departe ar trebui sprijiniţi, convins fiind că „viitorul nu poate exista fără prezent şi nici prezentul fără trecut”.

„Lumea este în continuă schimbare, dar eu am rămas la tradiţiile meseriei învăţate de la străbuni, incluzând chiar şi reîntoarcerea la prelucrarea manuală a butoaielor, putinilor şi altor lucruri de dogărie. Este important să cunoaştem trecutul, tradiţiile, să ocrotim ceea ce este al nostru şi să le transmitem mai departe toate acestea copiilor noştri”, a conchis ultimul dogar autentic din judeţul Covasna. AGERPRES 

Urmăriți Brasov.net și pe Google News
Publicitate
Publicitate
Spune-ți părerea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate

De Interes