Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(VIII): Marseilleza românilor! – la adăpost în muntele Braşovului- sufletul oraşului? – lauda oraşului Kronstadt! – pietrele lui Solomon?

Despre modul de supravieţuire al românilor (valahilor), aflăm din lucrarea „Mircea cel Bătrîn” (Nicolae Constantinescu, Editura Militară, 1981), fiind prezentată tactica domnitorului în pregătirea bătăliei de la Rovine (1394/1395): «Despre tactica de hărţuială şi de înfometare a invadatorilor avem mărturia bizantinului Laonic Chalcocondil: „Mircea, strîngînd oastea ţării nu şi-a făcut planul să vină asupra lui (Baiazid), ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii. Mai după aceea însă se ţinea şi dînsul cu armata pe urmele lui Baiazid, prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit. Şi, ţinîndu-se pe urma lui, săvîrşea isprăvi vrednice de amintit, dînd lupte cînd vreo unitate duşmană, rupîndu-se, se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi aşa, cu foarte mare îndrăzneală, se ţinea de armată.

Ţinîndu-se de urma lui Baiazid, se lupta într-una cu dînsul în chip strălucit. Şi se zice că armata fiind în cale, se ţinea strîns în urma ei, punînd-o la mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”». Cronicarul bizantin a comparat – în lucrarea „Dovezi ale istoriei” (10 vol) – evenimentul istoric al căderii Constantinopolului (29 mai 1453) cu căderea Troiei (1280 î.Hr. – 1180 î.Hr.). În anul 1453, s-a consemnat sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi finalizarea integrării Peninsulei Balcanice în Imperiul Otoman, o supraputere islamică care s-a transformat treptat într-un stat multinaţional. 

Ştiaţi că prin „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” (1247), a regelui Bela al IV-lea, istoria românilor dobândea un act istoric autentic, fiind consemnate Ţara Severinului (cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş), Ţara Litua (a lui Litovoi), Voievodatul lui Seneslau (cuprindea şi Ţara Făgăraşului)? Cavalerii Ioaniţi, primii reprezentanţi ai Ordinului Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos şi de Malta, s-au stabilit în Banat, înfiinţând primul spital la Oradea, ulterior în Sibiu (1292). Astăzi îi regăsim pe aceşti cavaleri în România, prin „Serviciul de Ajutor Maltez”, deviza fiind „păstrarea credinţei şi ajutorarea nevoiaşilor” – „Tuitio fidei et obsequium pauperum”! Profeţiile lui Ioan de la Ierusalim descriu cu o exactitate şocantă istoria lumii, el afirmând în anul 1099: «… peste o mie de ani oamenii vor scotoci fundul mărilor cu corăbii care merg pe sub ape şi vor zbura cu navele Fehler! (…) Ei vor ţine în pumnii lor puterea soarelui şi se vor crede dumnezei şi vor înălţa spre cer mii de clădiri cât Turnul lui Babel pe toată faţa Pământului. Fiecare oraş va deveni o Sodomă. Obiceiurile spurcate vor deveni fireşti. (…) Omul va deveni aşa de însetat de putere că setea lui de putere nu va mai putea fi potolită (…) Popoarele se vor topi într-o unire fără rost, vor forma o adunătură în care fiecare se va simţi singur, legea va fi uitată, tradiţia pierdută, credinţa abandonată. (…)

Peste o mie de ani lumea va ajunge la un cinism şi o prefăcătorie aşa de mari încât cel care este putred de bogat şi doarme pe sacii plini cu aur va primi ajutor şi sprijin şi va primi hrană de pomană, iar el la rândul său se va preface că îi ajută pe săraci, dar ce va da el săracilor cu o mână le va lua înapoi înzecit cu cealaltă mână (…) Cuvântul dat, onoarea sau credinţa nu vor mai valora nimic. Omul va ajunge cu adevărat stăpânul pământului, dar pământul va fi sterp, apa otrăvită şi putredă, văzduhul va fi dogoritor…». Cititorii nu trebuie să-l confunde pe Sf. Ioan de Ierusalim cu Sf. Ioan (1829-1908) de Kronstadt (oraş lângă Sankt Petersburg, unica localitate a raionului omonim)! De la teologul ortodox rus, sfântul din „Oraşul Coroanei”, au rămas multe învăţături şi citate, putând să reţinem: „Suntem datori să cinstim Biserica” şi „Iartă-i din toată inima pe cei ce te jignesc”! Să cunoaştem şi o parte din imnografia dedicată: «… O Bunule şi dreptului Părinte Ioan,/ Tămăduitor şi făcător de minuni/ Lauda oraşului Kronstadt/ Şi podoaba Bisericii noastre/ Roagă-te atotmilostivului Dumnezeu/ Pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mântuire». Legenda numelui oraşului rus nu o cunoaştem, dar sunt convins că mulţi braşoveni – mai vechi sau mai noi – nu cunosc legenda regelui ungur Solomon (sec. XI); o versiune povesteşte că acesta, fiind urmărit de cumani, şi-ar fi aşezat coroana lângă un trunchi de  copac, salvându-se astfel într-o peşteră din locul numit „Pietrele lui Solomon”.

Imaginea fugii sale, sărind peste o prăpastie, mai poate fi descoperită pe faţada unei case, traseul din Şcheii Braşovului – pe drumul vechi al Poienii – putând reprezenta o incursiune în trecut, vestigiile dacice fiind o mărturie autentică a locuirii românilor pe aceste meleaguri; aici, „între Chietri”, şi-au găsit refugiu dacii şi ulterior românii, în toate vremurile vitrege.

Încercând să descopăr şi să-nţeleg „Şcheii Braşovului” m-a cucerit un pasaj al scriitorului Octav Şuluţiu, intitulat sugestiv „Sufletul oraşului” (în lucrarea „Braşov”, 2017):

«Şi lucrurile au suflet. Spinoza credea că Dumnezeu doarme în piatră, se trezeşte în animal şi cugetă în om.

Dar Dumnezeu nu doarme nicăieri şi niciodată: el este pretutindeni. Eroarea lui Spinoza era că în imaginea sa atribuia divinităţii ceea ce e al materiei: adică somnul şi trezirea. Dumnezeu îşi petrece sufletul lui pretutindeni şi fiecare obiect îl are pe al său. Cu atât mai mult îl au oraşele. (…) Dacă toată lumea din el ar dispare deodată, oraşul ar amuţi, dar n-ar fi mort. Sufletul lui ar rămâne ascuns în toate ungherele materiei sale, dar în văzduh ar mai fi ceva, ar fi toate gesturile şi vorbele care au agitat şi făcut să răsune înainte în el. Căci sufletul oraşului nu e făcut numai din prezenţă; el e şi trecut şi e mai ales trecut. Toţi paşii câţi au trecut pe străzile sale şi-au lăsat urma în granit şi ecoul în aer. Toate şoaptele şi răcnetele ce s-au încrucişat, au rămas în atmosferă ca rănile dungate ale bicelor şi dacă ştii să tragi cu urechea atent le vei prinde fremătându-ţi în auz. Mişcarea miilor de morţi care de mult s-au desfăcut în cenuşă şi-n ţărână e aici toată şi-mpiedecă mişcarea celor vii, sau o întretaie şi-o conduce. Sufletul oraşului e un duh în care intră tot ce este şi tot ce a fost, în care tot ce se face e îmbibat de mirosul şi de existenţa a ceea ce nu mai e decât ecou şi presimţire».

Nicolae Bălcescu numea imnul revoluţionar al românilor de la 1848 „Deşteaptă-te române!” – „Marseilleza românilor”! Mulți braşoveni știu că imnul de stat al României s-a născut din poemul „Un răsunet” – scris la Braşov, pe melodia veche religioasă „Din sânul maicii mele” -, autor fiind poetul revoluţionar Andrei Mureşanu (1816-1863). Reproducem ultimele două strofe, prea puţin cunoscute: „…Români din patru unghiuri, acum ori niciodată/ Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!/ Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată/ Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!/

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,/ Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt/

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!’’.

În „Istoria românilor”, marele istoric Nicolae Iorga afirma: «Poporul român este aşezat la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frînt o clipă, ca să se lege din noi, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma inteligenţei noastre. Şi iată sîntem tot acasă». Să nu uităm că pentru toţi românii, ziua noastră este în fiecare zi, nu numai la 1 Decembrie! La Mulţi Ani Români! La mulţi ani ROMÂNIA! (va urma)