Connect with us
Publicitate

Cultural

Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(VII): Şi-i jefuit de sînge sărmanul pămîntean!-civilizaţie şi cultură!- cine erau grănicerii credinţei? – abaţia Sf. Ecaterina?

Avatar

Publicat

pe

În articolul „Civilizaţie şi cultură” („Ţara Bârsei” nr. 3, 1935), Sextil Puşcariu amintea comunicarea făcută de marele geograf Simion Mehedinţi: «După cum frunza are două feţe: una strălucită spre soare, alta mai întunecoasă, întoarsă spre pămînt (dar foarte însemnată, fiindcă prin aceea respiră şi se hrăneşte zilnic), tot aşa viaţa omenirii are două aspecte, unul teluric – civilizaţia, adică tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii, adică cu mediul social şi, în genere, cu universul moral, care îl cuprinde. În Apusul Europei, ferit de mai bine de o mie de ani de invaziile hoardelor pustiitoare revărsate din stepele Asiei, aceste două aspecte ale străduinţelor umane spre progres s’au desvoltat armonic şi în strânsă legătură de interdependenţă. Atât de mult, încât sunt limbi, ca cea franceză bunăoară, care le numesc cu un singur cuvânt, civilisation». Suferinţa populaţiei autohtone – din ţările române şi estul Europei – poate fi comparată cu suferinţele geţilor, descrise de poetul roman Ovidiu (43-17 î.e.n.): «Vin şi vin ca vântul, barbari necunoscuţi/ În cetele pletoase gonind pe caii iuţi,/ Şi zbîrnîie în vânturi cumplitele săgeţi,/ Şi-i cotropesc barbarii pe liniştiţii geţi … / Văzduhul sîngerează spre Istru, ca un rug./ Vin cetele sarmate la-ngrozitorul jaf,/ Trec cete peste Istru în groaznic uragan/ Şi-i jefuit de sînge sărmanul pămîntean …/ Iar cînd se-ntorc spre Istru năvălitori sarmaţi, / Duc vite şi duc care şi mii de prinşi legaţi;/ Trec prinşii şi se uită furiş, ucişi de dor/ Spre ţarina săracă şi spre căminul lor …».

După numai un mileniu, hoardele mongole au determinat toate populaţiile locale să-şi modifice radical obiceiurile de viaţă, având loc o adevărată reformă în construcţiile civile şi militare, pentru asigurarea vieţii şi apărarea bunurilor familiilor. Programul economic cistercian, care a introdus o „arhitectură destinată muncii” (utilitară), a facilitat o dinamică socială în modelarea peisajului rural al Europei medievale. Ordinul Cistercian a avut sprijinul Suveranilor Pontifi, ei sprijinind – la rândul lor – marile campanii ale cruciadelor. În lucrarea „Ordinul cistercian în Transilvania Medievală”, autorii – Şerban şi Veronica Turcuş – specifică faptul că «toate abaţiile Ordinului erau dedicate Maicii Domnului, (…) Modul în care s-a dezvoltat ordinul cistercian, caracteristicile organizării sale, demonstrează că monahii albi erau capabili să sintetizeze în acţiunea lor aspecte militare şi cele propriu-zis monastice de solitudine şi meditaţie. „Atitudinea lor militărească în raporturile cu credinţa se oglindeşte nu doar în disciplina pe care o reflectă regulamentele din mănăstirile lor, dar şi din aplicarea acestor regulamente în afara mînăstirilor. Cistercienii reprezentau grănicerii credinţei în două sensuri, şi fizic şi metafizic. O dată trasate obiectivele lor cu absolută rigoare, pentru a le atinge se osteneau asupra frontierelor geografice ca şi asupra celor spirituale ale „ortodoxiei” şi erau pregătiţi oricând unde aceste frontiere ar fi apărut”. (…) Din punctul de vedere al misiunii romane, zona Transilvaniei, la începutul secolului al XIII-lea prezintă caracteristici particulare care o individualizează în contextul misionar. O simplă perspectivă a frontului misionar ne va dezvălui că Transilvania se află în mijlocul unui spaţiu frontieră a „Christianitas”, unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune sprijinită armat (ce degenerează în cruciadă) de creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud există masive proiecte şi după 1204 chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene. (,,,) De aceea aşezarea călugărilor cistercieni în Transilvania în zone cu o densitate mare de populaţie românească de rit răsăritean (…) trebuie interpretată în primul rând din perspectiva politicii pontificale. Ordin cu o accentuată latură militară, Ordinul Cistercian a oferit Bisericii Romane instrumentul principal al misiunii în extinderea „Christianitas” şi a ritului occidental».

Cine mai ştie că a existat o abaţie de călăguriţe cisterciene „Sf. Ecaterina”, în curtea Honterus, cea mai veche zonă construită, din vechea cetate? Această abaţie – atestată documentar la 25 iulie 1388, „frater Johannes ordinis Cisterciensis, rector capelle Sancte Katherine in … Corona” – aparţinea spiritual de mănăstirea Cârţa. Un document din 1406, ne semnalează o dispută dintre maicile de la Sf. Ecaterina şi mănăstirea Cârţa, papa Inocenţiu al VII-lea intervenind în sprijinul maicilor, care refuzau să mai presteze activităţi pentru monahii cistercieni. După aplanarea conflictului, maicile au continuat să practice regulile cisterciene, abaţia de la Cârţa trimiţând un preot care administra Sfintele Taine maicilor călugăriţe. În 1474, Prepozitura Sibiului numea un „monachus Santae Catharinae”, acesta fiind plătit şi primind îmbrăcăminte. Mănăstirea a fost desfiinţată (1542 – 44), fiind utilizată ca şcoală, pentru ca în 1559, capela să fie dărâmată şi să fie construit liceul Honterus (corpul C al liceului este situat pe fundaţiile capelei cisterciene!). În lucrarea „Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului” (2015), colectivul condus de Daniela Marcu Istrate prezintă situaţia existentă: «fundaţiile capelei Sfânta Ecaterina, păstrate ca atare în pivniţele „şcolii mici” şi ansamblul Casei Parohiale cu Sediul Capitlului şi Capela Corpus Christi». 

Publicitate

În secolul al XIII-lea – al atestării Braşovului – sunt prezenţi aici şi călugării franciscani, urmele lor trebuind căutate în incinta bisericii evanghelice Sf Martin (str. Dealul de Jos 12). Pe coasta dealului Cetăţii şi asistând la toate evenimentele ultimelor opt secole, monumentul istoric se încadrează pe lista celor mai vechi lăcaşe bisericeşti braşovene, construcţia fiind începută – după unele studii – la 1235, casa parohială fiind vechea Primărie a oraşului (la 1395)! În „Capela Beati Martini in monte Brassoviensi seu Corona exstructa”, s-a semnat tratatul de alianţă între domnitorul Ţării Româneşti şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, eveniment istoric puţin studiat de istoriografia braşoveană. Tratatul din 7 martie 1395 – păstrat în Arhiva Naţională a Ungariei (?) – consemna: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin”, prezentându-l pe regele Sigismund care „a arătat faţă de noi osebita bunăvoinţă a maiestăţii sale, de când ne-am cunoscut  (precum şi) prielnicu şi prietenescul său sprijin, şi ne-a dat nouă, de la sine şi cu toată milostivirea, dragostea sa, şi ne-a ajutat mai ales împotriva acelor cumpliţi şi vicleni fii ai strîmbătăţii (…), vrăjmaşi ai numelui lui Hristos şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri, turcii”. În reperele istorice ale capelei se consemnează că regele Ungariei a făcut o danie anuală de 40 guldeni, pentru slujbe! Majoritatea istoricilor consideră acest tratat, un act semnat pe picior de egalitate, regele Ungariei venind -la Braşov- după un „insucces militar şi politic” (în campania din Moldova, împotriva lui Ştefan I), iar Mircea cel Bătrân, repurtând o victorie parţială în marea bătălie de la Rovine (10 octombrie 1394), dar „înfrânt politic”, turcii instalând în capitala Ţării Româneşti pe Vlad I, supranumit „Uzurpatorul”! (va urma)

Marius HALMAGHI  ecomuzeu@gmail.com

Publicitate
Publicitate
Publicitate
Spune-ți părerea
Publicitate
Publicitate

De Interes

>