Connect with us
Publicitate

Cultural

Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(VI): călare pe veacul XIII – l’esprit de l’epoque! – goticul burgund sau cistercian? – cum se făuresc imperiile?

Avatar

Publicat

pe

Lucrarea istoricului literar, acad. Sextil Puşcariu – „Călare pe două veacuri”, ar putea inspira mulţi istorici contemporani. Încercând să revăd cu ochii minţii evenimentele secolului XIII, cred o caracterizare sugestivă ar fi „călare pe veacul al XIII-lea”. După venirea ungurilor – populaţie nomadă, plecată din centrul Asiei şi amestecată cu multe etnii, inclusiv cele turcice – Europa a cunoscut marea invazie mongolă, considerată cea mai importantă cucerire, după războaiele lui Alexandru Macedon, până la marile expansiuni coloniale şi cele două războaie mondiale.

Urmaşii lui Gingis-han – după împărţirea celui mai mare imperiu din istoria omenirii – au continuat aventura cuceririi, convinşi că supravieţuirea lor depindea de dominaţia lumii. Supremaţia militară a mongolilor şi lipsa sistemelor de apărare ale Europei centrale, a asigurat cucerirea rapidă a unor mari ţinuturi, distrugerile din primăvara anului 1241 adeverind spusele lui Odogay (fiul lui Gingis-han): „acest imperiu a fost într-adevăr făurit în goana cailor, dar mai departe nu poate fi administrat de pe cal”. „Avalanşa mongolă” (Şerban Papacostea), nu a putut fi stăvilită în trecătorile apărate – fără succes – de români şi secui (Olaci et Siculi). În 1241 era devastată întreaga Transilvanie; toate aşezările find trecute prin foc şi sabie, mongolii instalându-se în Ungaria.

Regatul ungar, construit în peste trei secole, s-a prăbuşit în  câteva luni, regele ungur Bela reuşind să se refugieze pe o insulă în Marea Adriatică. În studiul „Invazia mongolă în Ungaria şi spaţiul românesc”, cercetătoarea Violeta-Anca Epure descrie dezastrul mongol: „Johann de Columna, cărturar dominican, povesteşte că din cauza foametei prelungite, oamenii ajunseseră să mănânce cadavre umane, câini, pisici, iar unii cărturari occidentali ne oferă o imagine îngrozitoare: mamele ar fi fost aduse în starea în care îşi devorau proprii copii.

Publicitate

Cronicile latino – maghiare ajung la concluzia că foametea ar fi făcut mai multe victime decât luptele propriu-zise sau prizonieratul. Retragerea din 1242 a fost organizată; mongolii au evitat zonele pe care le pustiiră la venire, secătuite de jaf (…) O parte a efectivelor s-a retras prin Transilvania. Între timp, locuitorii ridicaseră câteva cetăţi. (…) Cronicarul Rogerius, luat prizonier, scria ulterior că „în afară de câteva fortăreţe, au cuprins tot pământul, şi pustiindu-l în trecere, l-au lăsat deşert”». Cine mai ştie – astăzi – de canonicul orădean Rogerius (1201/1205 Italia – 1266, Split, Croaţia), care a fost  martor ocular al invaziei mongole? Rogerius povestea în „Carmen Miserabile” că „ajunsese să consume un fel de pâine din făină amestecată cu coajă de stejar măcinată; nouă însă ni s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură ce am mâncat vreodată”. Cred că ar trebui să medităm la gândurile marelui poet rus Puşkin:

„mongolii au rupt Rusia de Europa, dar, nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel”!

Publicitate

Meditând la cum se făuresc imperiile, am revenit la consemnărileistoricului braşovean Heinrich Wachner („Istoria Ţării Bârsei”): «La alungarea cavalerilor (n.r. teutoni) poate că a ajutat şi puternicul sas Fulkun, căruia regele i-a dat teritoriul de dincolo de Olt şi de Araci până la Belin, numit terra Zek (teritoriul de azi al satelor Hăghig, Araci şi Ariuşd şi care poate că a întemeiat şi localitatea Hălchiu şi a construit Cetatea Eroilor). Germanii colonizaţi de Ordin (n.r.: teutoni) au rămas în continuare în Ţara Bârsei sub comanda unui conte numit de rege. Nu mult timp după alungarea Ordinului German, în Ţara Bârsei apare un alt ordin religios, Ordinul Purtătorilor de Cruce. Acesta însă nu se ocupa de război şi de cuceriri, ci numai de îngrijirea bolnavilor şi construieşte la Râşnov un spital. Nu durează mult şi aşezările noi sunt greu încercate de năvălirea mongolilor din anul 1241, care devastează şi întreaga Ţara Bârsei, omoară mulţi oameni şi pe cei rămaşi îi duc ca prizonieri. Atunci şi neamul contelui Fulkun se stinge. În primul secol după întemeierea lor, aşezările Ţării Bârsei trebuiau să suporte de patru ori invazii ale acestei populaţii de călăreţi sălbatici (1241/1242, 1278, 1285, 1335). De fiecare dată câte o comună germană a fost atunci complet distrusă. Astfel găsim pe hotarul comunei Codlea denumiri ca „Stoindorf” şi „Arlsdorf”.

Aceste sate probabil că au fost distruse de mongoli şi teritoriul lor a revenit atunci comunei Codlea».

Istoria României – şi a Transilvaniei – nu prezintă suficient misiunea istorică a călugărilor cistercieni, privind dezvoltarea şi construcţia aşezămintelor. Este foarte interesantă ascensiunea călugărilor în sec. al XI-lea, ei fiind prezentaţi cu mult realism, în lucrarea – „Ordinul cistercian în Transilvania Medievală”: «Astăzi în pustiuri, în păduri sau în stepe trăiesc mii de monahi sau canonici, cartusieni, premonstratensi, cistercieni, eremiţi şi anahoreţi, atât singuri cât şi în comunităţi. Ei îmbogăţesc pustietatea cu sfânta lor perfecţiune. Ei ornează singurătăţile cu dragostea lor, cu pioasele lor conversaţii, cu bunele lor exemple, cu tăcerea lor, cu cuvintele lor, cu mortificarea lor, cu munca lor, cu castitatea lor, cu austeritatea veşmântului lor, cu truda corpurilor lor, cu asprimea paturilor lor, cu permanenţa veghilor lor, cu melodia cântărilor lor, cu abundenţa milosteniilor lor, cu bunăvoinţa ospitalităţii lor, în fine, cu exerciţiul tuturor virtuţilor şi a practicii tuturor faptelor bune». În descrierea acestei mişcări religioase, făcută de Ordericus Vitalis (în „Historia Ecclesiastica”), regăsim o imagine idilică, pe care autorii lucrării – Şerban şi Veronica Turcuş – îl încadrau în „ceea ce am putea numi l’esprit de l’epoque”. Călugării aduşi din Franţa în regatul Ungariei, s-au dovedit constructori veritabili, introducând şi dezvoltând arhitectura în stil gotic în construcţiile ecleziastice şi militare ale saşilor, România moştenind adevărate capodopere de arhitectură laică şi religioasă. Specialiştii în istoria artei susţin că acestor călugări li se datorează principala caracteristică a goticului transilvănean, constând în sinteza elementelor romanice cu cele gotice, planul arhitectural împărţind bisericile gotice în biserici hală şi biserici cu trei nave.

Publicitate

Transilvania păstrează o mulţime de biserici gotice săseşti, majoritatea fiind adaptate la marile invazii ale vremurilor, fiind construite fortificaţii dintre cele mai inventive, pentru protejarea comunităţilor locale. Dacă mănăstirile Igriş şi Cârţa au fost primele construcţii gotice de pe teritoriu de astăzi al României, după modelul lor s-au edificat în judeţul Braşov: biserica Sf. Bartolomeu Braşov şi bisericile fortificate din Feldioara, Prejmer, Hărman (etc), inclusiv biserica Neagră. Nu se pot omite cele mai reprezentative biserici din ţară, de la Biertan, Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Cluj, etc. Cistercienii au contribuit la difuzarea tuturor formelor gotice timpurii în Europa centrală şi de est. Vizitând aceste biserici, trebuie remarcat modul legării bolţilor în cruce pe ogive, dar şi adaptările unor particularităţi stilistice, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de gotic burgund sau cistercian. Nu întâmplător, călugării cistercieni au fost numiţi „misionari ai goticului”! (va urma)

Marius HALMAGHI            
ecomuzeu@gmail.com

Publicitate
Publicitate
Spune-ți părerea
Publicitate
Publicitate

De Interes

>