Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(V): credința în sf. Patron al Europei la … Braşov? – copilăria şi junia singurele chei! – singura lege certă a omului social?

Actul atestării unei localităţi poate fi considerat un adevărat certificat de naştere al aşezării. Majoritatea istoricilor braşoveni au fost de acord că 1271 este anul atestării documentare a localităţii Brasu, acest an fiind consemnat şi de istoricul dr. Coriolan Suciu, în „Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania”. Mass-media locală a pus în dezbatere controversa sărbătoririi – în 2016 – a 780 de ani de atestare documentară, luându-se în calcul anul 1236, an în care apare „Corona” în Catalogul Ninivensis, deşi se pot constata că erau numai 746 de ani, de la atestarea oficială. Întunericul care învăluie această epocă de început a aşezării ar trebui analizat atent, istoricul acad. B.P. Haşdeu propunând studiul aprofundat «pas la pas într-o strînsă legătură cu perioadele anterioare», motivând: «copilăria şi junia sînt singurele chei pentru dezlegarea numeroaselor enigme ale bărbăţiei, fie într-un individ, fie într-o naţiune, fie în totalitatea umană».

Scriitorul şi criticul literar Octav Şuluţiu (1909-1949) prezenta – în lucrarea „Braşov” (ediţia 2017) – primele structuri urbane ale oraşului: Braşovul Vechi (Braşovechiu), Șcheii, Cetatea și Blumăna. Reproducem selectiv prezentarea Brașovului vechi: «Cartierul acesta e cel mai vechi al Braşovului (…). Pe locul acesta a fost cea mai veche aşezare a oraşului de azi. Aici stăteau Românii, în forma în care îi lăsase evul mediu şi năvălirile barbare şi i-au găsit aşa Saşii, când după situarea lor în ţinutul Sibiu au început să se lăţească peste tot şi au ajuns şi în ţara Bârsei. Saşii i-au gonit pe Români în Şchei, peste aşezarea slavă care era mai veche decât a saşilor, dar mai nouă decât a Românilor. Poate Românii să se fi retras acolo din calea Saşilor chiar înainte ca aceştia să fi venit. Poate că Slavii din Şchei se împuţinaseră şi Românii s-au retras în acel loc mai ferit, mai prielnic unei vieţi apărate şi din pricina năvălirilor barbare prea dese. Oricum ar fi, Românii din Braşovechi, aşezaţi în Şchei, au deznaţionalizat cu totul pe slavi. Iar în locul lor vechi Saşii au pus temelia unui oraş.

Se crede că la început oraşul s-a întemeiat acolo în Braşovechi şi că numai din pricina inundaţiilor, precum şi din motive strategice s-au mutat Saşii pe locul unde e azi Cetatea. Faptul e credibil şi prin marea vechime a Bisericii Bartolomeu din Braşovechi, Biserica Neagră fiind cu 200 de ani mai recentă». Octav Şuluţiu descrie întinderea Braşovului Vechi, cartierul având o axă centrală reprezentată de strada Lungă, începând de la cinema „ASTRA” şi terminând la dealul Şprenghi, fiind limitat de Dealurile Cetăţuii şi Morilor (în dreapta) şi dealul Faţa Poştei (pe stânga). Cartierul mai păstrează aspectul istoric  – „în vechiul stil al barocului german provincial, cu aspectul lor simplu şi ţărănesc”, existând şi multe vile cochete răspândite pe străduţele ce se ramifică din „cea mai lungă” stradă a oraşului. La capătul străzii atât braşovenii cât şi turiştii pot descoperi un monument istoric de excepţie, închinat unuia din cei 12 Apostoli ai lui Isus din Nazaret, Sf. Bartolomeu.

Prin tradiţie, Sfântul este prezentat ca Apostol al unui teritoriu întins (din nordul Indiei şi Arabia), legenda menţionând că în Armenia ar fi fost jupuit de viu, după săvârşirea unor minuni. În 1238, capul Apostolului a fost adus la Frankfurt pe Main, de atunci fiind venerat în această localitate, martiriul său fiind un exemplu similar Învăţătorului, vărsându-şi sângele pentru a transmite speranţă! Reproducem din lucrarea lui Octav Şuluţiu: «Biserica Bartolomeu e cea mai veche din oraş şi clădirea ei s-a început pe la 1223, de către Cavalerii Teutoni pe semne. Atunci ea se afla în centrul oraşului, până pe la mijlocul secolului XIV când oraşul s-a mutat în Cetate. E impresionantă prin masivitate. Planul e roman, având transept şi la Vest un turn. Acesta, asemeni cu al Bisericii Negre, e pătrat şi nu prea înalt. Schema bisericii închipuie o cruce perfectă. (…) Mult mai simplă decât Biserica Neagră, n-are nimic din bogăţia aceleia. (…) Interiorul bisericii e de o sobrietate care pare pauperitate. Parcă e un sanatoriu, poate din cauza prea îmbelşugatei lumini ce o inundă şi din prea albul pereţilor lipsiţi de podoabe şi ostentativ spoiţi cu alb. Lumina pătrunde din plin pe ferestre şi alungă de peste tot obscuritatea. Niciun colţ n-ai unde să te poţi ruga singur. Nicio umbră nu e unde să te poţi retrage. Eşti trădat şi scos în evidenţă, adus în colectivitate. E ceva indiscret şi promiscuu în această claritate a interiorului. Ruga cere reculegere şi semiîntuneric. Le găseşti în Biserica Neagră. În Biserica Bartolomeu nu există tenebre, totul e limpede, domestic, logic. Rugăciunea trebuie să fie aici liniştită, lipsită de incertitudini, de zbucium, de sughiţuri a plâns. E o atmosferă de siguranţă de sine, de comodă împăcare cu lumea, care nu place. E, într-un cuvânt, o lumină de lume lipsită de îndoieli. Într-o capelă din Sud se pot vedea resturi din picturile murale medievale. Sunt reminiscenţele catolicismului care a lăsat moştenire luteranismului şi această biserică. În cimitir, de o parte, un loc în formă de cerc. În patru colţuri, patru pietre paralelipipedice, închipue canapele care te invită la şedere. Poate că în nopţile de spaimă vin strigoii să-şi întindă pe ele oasele. Ziua sunt doar morminte ale căpeteniilor parohiei. E şi într-asta ierarhie: mulţimea de rând la o parte, căpeteniile într-alta. Cimitirele ar trebui să aibă scris pe poartă doar cuvintele Eclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor …” Dar atunci ar trebui să devină simple gropi comune. De fapt ele sunt mici reflexe ale stratificării sociale, care apare chiar şi la aceşti Saşi, oameni cu o viaţă în general uniformă şi formând o castă închisă şi unitară. Detaliul de mai sus aruncă o lumină şi asupra diferenţierii dintre clasele lor, în sânul unei aparente comunităţi. Caste în caste, aceasta până la reducerea la individ. E singura lege certă a omului social». Specialiştii susţin că edificarea acestei biserici ar fi avut loc în perioada 1225 – 1260, fiind iniţial o biserică romano-catolică. Construită într-un stil gotic cistercian, cu elemente romanice, toată construcţia este similară mănăstirii cisterciene din Cârţa. În acest an, am revăzut frumoasa biserică, fiind impresionat şi de ceasul solar, printre puţinele care se păstrează în România! Atât biserica din Cârţa, cât şi cea din Bartolomeu, ar trebui să ne determine să descoperim trecutul celui mai interesant şi prea puțin cunoscut ordin călugăresc. Călugării cistercieni au venit pe aceste meleaguri şi au întemeiat mănăstirea Igriş (în 1179, com. Sânpetru – jud. Timiş), distrusă în invazia tătară la 1241. Știați că în mănăstirea Igriș a fost atestată documentar prima bibliotecă de pe teritoriul actual al României? La Igriş, a ţinut să fie înmormântat regele Andrei al II-lea al Ungariei, fiul ctitorilor mănăstirii – regele Bela al III-lea şi Anei de Chatillon – locul devenind un spaţiu de legendă.

În 1202, călugării din mănăstirea Igriş au fondat o filie la Cârţa. Ruinele spectaculoase ale mănăstirii Cârţa și biserica Sf. Bartolomeu din Braşov (supranumită și „biserica celor trei orfane”) mai amintesc de arta acestor călugări!

Nu ar trebui să medităm la cugetarea filozofului rășinărean Emil Cioran, care susținea că „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu”?

Ştiaţi că cistercienii respectau regulile Sfântului Benedict de Nursia, întemeietorul ordinului călugărilor benedictini, sfântul patron al Europei şi al tinerilor studioşi? Ştiaţi că cel mai vechi ceas solar din România este pe biserica Sf. Bartolomeu din Braşov? Ştiaţi că există un catalog al ceasurilor solare, autorul Dan Uza promovând dezvoltarea turismului regional prin trasee alternative? (va urma)

Marius HALMAGHI
[email protected]