Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(III): Fără Tâmpa nu poate fi conceput Braşovul! Ordo Teutonicus – Transalpina primejdiei – pe urmele părinţilor noştri de cucernică pomenire!

Cetatăţile Braşovului au valorificat scutul natural, pe care îl asigură munţii şi puţinele trecători transcarpatice care îi traversează, avantajele strategice fiind fructificate – pentru prima dată – de cavalerii teutoni. În Munţii Bîrsei – constituiţi din două masive: Postăvarul (1799 m) şi Piatra Mare (1843 m), separate prin valea Timişului –  două structuri au fost valorificate în ultimul mileniu. În Postăvaru, pe treapta de 1000 m (cu aspect de măguri) s-a dezvoltat renumita staţiune Poiana Braşov, iar pe pintenul avansat, reprezentat de muntele calcaros Tâmpa s-a edificat cetatea Braşovia, despre care se spune că ar fi fost una din cele şapte castele ce defineau Siebenbürgen (Transilvania).

Câţi braşoveni mai ştiu că – în urmă cu peste opt secole – regele Andrei al II-lea dăruia ţara Bârsei cavalerilor teutoni, printr-un document (datat după 7 mai 1211): «…mânaţi de o evlavioasă dorinţă, apucând pe urmele părinţilor noştri de cucernică pomenire şi dorind după trecerea acestei vieţi să împărtăşim cu dânşii răsplata vieţii veşnice, am dăruit cruciaţilor Ospitalieri ai ordinului sfintei Marii, (…) din dragoste frăţească o ţară numită Bârsa, în Transilvania, înspre Cumani. (…) Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere şi vămile târgurilor din acel ţinut şi le-am dat voie să-şi ridice cetăţi de lemn şi oraşe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor…». Ordinul Cavalerilor Teutoni (Ordo Teutonicus) era un ordin militar german şi catolic, fondat în Palestina, toţi cavalerii purtând veşminte albe cu o cruce neagră. Lor li se atribuie colonizarea unui număr mare de ţărani şi meşteşugari germani (cunoscuţi ulterior sub numele de saşi) şi construcţia unor cetăţi de lemn fortificate la Braşov, Feldioara, Codlea, Râşnov şi Prejmer. Reconstituirea printr-o machetă, a vechii cetăţi Braşovia, permite cunoaşterea modului de organizare al teutonilor, aceştia construind o cetate care nu a fost niciodată cucerită, prin puterea armelor! În cetatea de pe Tâmpa, s-a refugiat Mircea cel Bătrân cu familia (1395), dar şi populaţia Braşovului (la 1421). Cetatea a rezistat până la vizita lui Iancu de Hunedoara (în 1447), acesta dispunând demolarea şi pietrele să fie utilizate la fortificarea oraşului, situat la poalele Tâmpei. Vechea cetate (greu de înteţinut) era demolată ( la 1455), existând suficiente urme arheologice pentru semnalizarea ei. Pe urmele teutonilor, s-a aflat şi scriitorul şi criticul literar Octav Şuluţiu (1909-1949), care afirma în lucrarea „Braşov” (ed. 2017, după ediţia 1937): «Fără Tâmpa nu poate fi conceput Braşovul. Ea e cel mai important element din fizionomia oraşului şi nu i-ar putea lipsi după cum nu i-ai putea tăia nasul cuiva fără să-i strici figura. (…) Şi azi oamenii se simt ocrotiţi de acest munte, deşi el nu mai joacă un rol de apărare materială. Dar e un puternic sentiment de securitate … Aici te simţi la adăpost. … Acoperită toată cu păduri de fag, Tâmpa n-are brazi decât la poale, o centură strâmtă …». În pădurile greu de pătruns ale Ţării Bârsei şi-au găsit refugiu urmaşii dacilor. Din folclorul vremurilor se păstrează cîntecul popular „Banii”, edificator pentru tăietorii de lemne: „Banii …, banii …/ Banii, se fac la pădure/ Din firiz şi din secure/ (…) Vai sărmanul stînjenariu/ Cît de greu cîştigă banul/ Plouă, ninge, viscoleşte/ Stînjenariu grămădeşte…”. Să reţinem şi viziunea poetică a lui Eugen Jebeleanu (fost elev braşovean):

«Şi ca un spate negru de cămilă/ De-aceleaşi nopţi banale fiindu-i silă/ Adoarme Tâmpa ca întotdeauna».

În România de astăzi, acest impunător masiv parc central nu poate fi comparat cu masivul fosilier Pietricica (din Piatra Neamţ), o arie protejată de interes paleontologic. mult mai redusă ca altitudine (532 m) şi ca întindere (cca. 39,5 ha). În fapt, niciun parc românesc nu figurează în topul parcurilor urbane europene, destinaţii turistice de excelenţă! Şcoala de „Arhitectură Peisageră” este încă în stadiu de pionierat, fără să fie pregătită pentru un examen competent de maturitate.  

Istoricul Nicolae Iorga descoperea Ţara Bârsei – la începutul sec. XX – prezentân-o în lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol.I.,1906): «II. Braşovul. Pe locul de înnaintare îndrăzneaţă către Miazăzi şi Răsărit, spre culmea munţilor fără potecă şi în margenea Secuimii de strajă la graniţă, Saşii ocrotiţi de regele Ungariei, făcură din satul slav şi românesc Braşăul, Braşovul, o cetate a Coroanei, o Kronstadt. Cavalerii teutoni, din Apusul luptelor pentru credinţă, fură ispitiţi aice de aceiaşi Coroană a Ungariei, şi cîţiva ani ei se străduiră pentru chemarea la viaţa de cultură a frumosului Ţinut de sălbăticie şi la asigurarea cuceritoare a hotarului de munte.

Ei se duseră, dar meşterii, negustorii saşi rămaseră în cuprinsul zidurilor, pe cînd alţii din acelaşi neam roiau tot mai mulţi împrejur, făcînd o cunună de sate înfloritoare oraşului care purta cununa regală în armele sale.

Braşovenii cei noi fură în curînd stăpînii trecătorilor vecine şi ai întregului negoţ de peste munte, unde Cumanii şi Tatarii se schimbau în stăpînirea satelor româneşti din plaiu şi din şesuri pănă la Dunăre. Peste multele case cu zidurile tari, coperişurile ascuţite şi fereştile mărunte, peste şerpuirea întunecoasă a multor strade înguste se ridică turnul unei mari biserici negre, tăiată aspru din piatra sfărîmicioasă, şi mai tîrziu un al doilea turn, al Casei de Sfat, unde se hotărau împrejurările de toate zilele ale vieţii braşovene de sine stătătoare. Pentru a ţinea cele cîteva mii de locuitori ai cetăţii se purtau necontenit prin trecătoarea spre Rucăr carăle puternic încheiate ale negustorilor, duse de Romîni în cămăşi albe, cu pletele fîlfîitoare pe umeri. Din timp în timp, şi nu prea a rare ori, mişcarea aceasta de cultură şi îmbogăţire era încremenită de vestea cea rea pe care spionii o aduceau de dincolo de munte, din Transalpina primejdiei. În cele mai vechi timpuri era vorba de Cumanii păgîni, de nemiloşii Tatari ce veniau lacomi în goana sălbatecă a cailor iuţi. Apoi Turcii veniră la rînd, sărind asupra trupului nostru amorţit sau istovit de luptă pentru a pune supt sabie şi a aprinde în flăcări margenile ardelene. De la început încă, Braşovul văzuse nevoia de a se îndosi înnaintea ameninţărilor, şi el se strămutase de la vechea aşezare din jos, unde se zice şi acum Braşovul Vechiu unor şiruri de case locuite de meşteşugari, în căldarea ocrotită în care se află astăzi temeiul lui. Ziduri puternice, cu multe bastioane, fură rînduite de jur împrejur, şi duşmanii nu erau dintre aceia cari să le poată frînge. Pe dealul din faţă, către pămîntul Regelui se înnalţă cetăţuia din care fulgerau tunurile asupra marilor mulţimi sălbatece care încingeau de freamătul nerăbdării platoşa zidurilor oraşului. Turcii temuţi veniau cu îndrăzneală, loviau cu putere, răspîndiau sîngele nevinovat în toate părţile, dar avîntul lor se frîngea de acea îndărătnică piatră înnegrită, care nu se clintea de greutatea ghiulelelor vechi. Rămînea în urma cetelor pierdute’n zare pustiul satelor părăsite şi sămănăturile arse care se îndreptau în curînd printr’o primăvară nouă şi un nou avînt al muncii omeneşti răsplătitoare.»

(va urma) Marius HALMAGHI

Mail: eco[email protected]