Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(II): unde este „Raiul fluturilor”? – Rusia et Austria Unitae! – cetatea timpului? – drumul cîştigului! – un mileniu de noroi?

Braşovul se află pe toate rutele turistice, internaţionale şi naţionale. Într-un top 10 al celor mai importante obiective din județ, pe ultimele locuri se află masivul Tâmpa (cca 960 m, altitudine), deşi – din toate direcţiile – este atât primul reper care anunţă sosirea cât şi primul simbol al oraşului. Muntele (la 400 metri deasupra aşezării), este şi cel mai important loc de belvedere, Ţara Bârsei dezvelindu-se privirilor, în întreaga splendoare, în zilele senine. Dacă maghiarii i-au zis „Cenk”, iar saşii „Zinne” sau „Kapellenberg”, românii i-au zis „Tâmpa”, o denumire care l-a făcut pe cunoscutul istoric braşovean dr.Sextil Puşcariu (1877, Braşov – 1948, Bran) să exclame: «Cum se face însă că românii, care au de obicei pentru munţii lor denumiri atât de plastice, ca Omul, Babele, Strunga şi alte nume ce se întâlnesc în Bucegii apropiaţi, să fi dat în cazul acesta numele atât de nepotrivit ce aminteşte de cuvintele „tâmp şi tâmpit”?». Explicaţiile specialiştilor sunt multe, reţinând cel de „stâncă abruptă” (N. Drăganu) dar şi cele derivând din „Tempus – Temporis”, transformarea fiind „Tempea – Tâmpa”, care a fost interpretată și ca „cetatea timpului – cetatea lui Kronos” – „Kronstadt”.

Mulţi braşoveni nu ştiu că cele 150 de ha ale pintenului Postăvarului, nu au fost niciodată uitate de locuitorii acestor meleaguri. Din vremuri necunoscute datează mitul cu balaurul din grotă (ce teroriza locuitorii), cele mai vechi urme fiind ale dacilor ce locuiau în frumoasa pădure; aici a fost descoperită o fântână cu oase, ce demonstrează practicarea unui cult păgân. În sec. XVII, catolicii au denumit Tâmpa – „Dealul Crucii” – Kreuzberg, existând o cruce mare cu crucifix (vizibilă pe o hartă a lui Giovanii Morando Visconti, la 1699). La începutul sec. XVIII (1714, sau 1718?), senatorul braşovean Johann Draudt ridica o capelă cu hramul Sf. Leonard, de unde i se zice muntelui şi „Dealul Capelei” – Kapellenberg. Capela nu a rezistat mult, fiind des jefuită (legendele spun că vinovaţi erau luteranii) iar în 1737 (de Rusalii) fiind lovită de trăsnet.

În 1849, odată cu finalizarea revoluţiei din Transilvania  -şi întru slava armatei ţariste care a sprijinit armata austriacă la înăbuşirea revoluţiei maghiare – la iniţiativa generalului austriac von Hassfort, a fost construit – pe locul vechilor ruine ale capelei – un monument piramidal cu o inscripţie memorabilă. „Rusia et Austria Unitae MDXXXIL”. Monumentul nu a rezistat timpului, istoria marcând ruina acestuia (în 1861). Nici ungurii nu au neglijat poziţia strategică şi de mare vizibilitate a muntelui, construind cu ocazia marilor serbări ale Mileniului maghiar (în 1896) o coloană (de 20 m) cu un arcaş aşezat pe capitel, rămasă în memoria oraşului ca „Statuia lui Arpad” – „ducele care a condus triburile maghiare în Panonia”. Nu s-au împlinit două decenii de la fondarea statuii şi aceasta a fost dinamitată, prăbuşindu-se efectiv în timpul unei furtuni (1913). Relaţiile dintre români şi unguri (înainte de 1918) erau prezentate sintetic şi foarte plastic în versurile poetului Corneliu Vadim Tudor (revista Sinteza): «Noi n-o să ne-nţelegem niciodată/şi casă bună n-am făcut prin ani/ căci mâna voastră veşnic e pătată/ de sângele românilor sărmani./Trufaşi şi cruzi, şi fără de măsură/ nici fiarele pădurii nu-s ca voi/ cu ochii tulburi injectaţi de ură/ visând la un mileniu de noroi».

Începuturile turismului s-au făcut odată cu deschiderea restaurantului din grota Bethlen (la 1890), o berărie ce purta numele ministrului maghiar al agriculturii, András Bethlen; după 1948, s-a numit Cabana-restaurant „Tâmpa”.

Pe acest munte, comuniştii au realizat efemer – din plantaţia de arbori – inscripţia „ORAŞUL STALIN”.

În anii 1980 au înfiinţat rezervaţia naturală de interes naţional, declarată în anul 2000 – arie protejată de tip floristic, faunistic şi peisagistic – locul fiind recunoscut ca „RAIUL FLUTURILOR”, aici fiind protejate circa 35% din totalul speciilor de fluturi existente în ţară! În noul mileniu (2004-2006) s-au remontat literele ce compun numele municipiului Braşov, acestea fiind iluminate nocturn, potenţialul turistic al Tâmpei fiind insuficient exploatat şi pus în valoare.

Să descoperim ţinutul aşa cum a făcut-o istoricul Nicolae Iorga, – la începutul sec. XX -,  reproducând continuarea descrierii din lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol.I.,1906):

«Altfel e dacă porneşti cu trăsura de la vama cea mică de supt munte, la capătul haosului de vile plăcute care alcătuiesc orăşelul de vile al Predealului României. Aici nu e îngrămădeală, nici zgomot. Jandarmii uită să-ţi cerceteze paşaportul şi, netulburată de nimeni, încăpătoarea trăsură de Braşov se înfundă iute’n pacea codrului, lăsînd tot mai mult în urmă sunetul de păhare şi de farfurii al restaurantului românesc de la graniţă. Uriaşi brazi cu crengile de policandru aromesc a răşină, pe cînd florile ascunse în adîncimi tămîiază sfios mirosuri dulci. Cărarea se încolăceşte încingînd necontenit muntele. Îndată ai la dreapta scînteiarea de argint a Timişului, care susură prin bolovani. Din loc în loc, grupe de case mari cu acoperişul de ţigle înnegrite şi oblonaşe verzi, care care nu sînt nici săseşti nici romăneşti, ci potrivite cu orice gospodărie întărită. Trec în cete ţerani secui, cu ochii mici, de un albastru şters, lucind ca oţelul supt genele albe: muncitori ce se întorc din România cu ceva cîştig în viaţa lor sărăcăcioasă. Rare ori cîte o turmă sau un pîlc de vite slabe cu coarnele mari, de bivoli greoi. Cîte o căruţă în care stau Romîni din această Ţară a Bîrsei, oameni graşi, oacheşi, cu faţa închisă; bărbaţii au pălăriuţa locuitorilor plaiului, femeile şi-au pierdut portul. În această ţară a bradului, nici-un neam nu şi-a pus pecetea; din vechi timpuri încă, acesta e drumul cîştigului, în care se amestecă toate limbile.

De la o vreme calea se face mai lungă, pădurea nu mai strînge, ea îmbracă numai înnaltele ziduri de munţi care se prelungesc de amîndouă părţile pănă la tîmpla Braşovului, pănă la păretele cel drept al Tîmpei. Se trece numai prin margenea Dîrstei, un şir de case gospodăreşti, văpsite tărcat, cu cîte două fereşti la drum şi podul încăpător; crucea de tinichea strălucitoare stă ca un semn de neclintită afirmaţie a legii înfiptă în margenea caselor româneşti, care sînt multe, şi care se vor înmulţi, în acel semn şi în semnul muncii noastre. Îndată încep fabricile, distilăriile de petrol, tot rostul de viaţă economică nouă, cu capitale săseşti, ungureşti şi chiar evreieşti, care încunjură oraşul.

Tîmpa stăpîneşte cu pădurile ei, din care se înnalţă la un capăt, pe un vîrf gol de stîncă, linia supţirică a monumentului lui Arpad, un erou naţional maghiar, care şi-a avut alte rosturi şi prin alte locuri. Pănă departe sînt presărate înnainte, printre multe înnălţimi împădurite, foarte înnalte, casele albe, roşii, sure, arborii răzleţi din primblări, cimitire şi livezi ai marelui oraş risipit, Braşovul.» (va urma)

Marius HALMAGHI

Mail: [email protected]