Connect with us
Publicitate

Cultural

Iubesc Braşovul! Îi cunoaştem rădăcinile?(I): Suntem cu toţii în noroi, dar unii privesc la stele – Pe urmele lui Iorga! – în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg!

Publicat

pe

M-am născut în oraşul Stalin, în perioada în care autorităţile se străduiau să construiască „o nouă societate”, modelul fiind cel sovietic. Deşi drumurile destinului m-au adus şi readus în Braşov, multe fire văzute şi nevăzute atrăgându-mă în frumosul oraş de „sub Tâmpa”, Sibiul a fost şi a rămas prima casă, chiar dacă „leagănul” l-am asociat permanent cu „oraşul coroanei” (Kronstadt). Ambele oraşe m-au sedus cu puterea lor invizibilă de atracţie, făcându-mă să cochetez cu dorinţa să le cunosc şi îndemnându-mă permanent să-ncerc să le descopăr. Eram și sunt conştient că poate niciodată, nu o să reuşesc cu adevărat! Criticul şi istoricul literar George Călinescu (1899-1965) afirma că „Un dialog nu duce la nimic dacă planurile de gândire nu coincid”. Iar pentru că istoria a devenit o simplă materie de studiu (tinerii neglijând-o, considerând că se pot descurca şi fără ea), propun să-ncurajăm dialogul prin paginile acestei surprinzătoare gazete, căreia-i dorim viaţă lungă, cu multe împliniri şi reuşite.

Publicitate

Astăzi, în plină criză a sănătăţii globale, nu putem să nu-i dăm dreptate scriitorului englez Oscar Wilde, care susţinea, în sec. XIX, că „Suntem cu toţii în noroi, dar unii privesc la stele”. În preajma marilor alegeri care ne hotărăsc destinul pe termen mediu și lung, este firesc ca fiecare cetăţean să aibă idealuri. Cel mai mare poet român, Mihai Eminescu scria: „Este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg”.

Privind stema Braşovului, este firesc să te-ntrebi în ce măsură, acel concept de ansamblu care ne transmite idealul cetăţii: „Înţelepciunea şi Puterea conduc de-a pururi Cetatea”, a fost respectat?

Primii paşi în redescoperirea Braşovului, i-am făcut pe urmele istoricului şi omului politic Nicolae Iorga (1871-1940), anul acesta întreaga Românie trebuind să comemoreze opt decenii de la momentele tragice prin care a trecut poporul român în vara anului 1940; despre acestea Nicolae Iorga scria la scurt timp după Diktatul de la Viena: «Cred că trebuie vorbit limpede, nu faţă de o stare de spirit neîncrezătoare a ţării, ci faţă de tot ce forfoteşte în inimile unui popor asediat de necruţătoare duşmănii, care-şi apără mai mult decât statul, aşa de greu clădit, însăşi fiinţa lui naţională în formă independentă. În acea straşnică noapte ni s-a pus înainte alegerea între o jertfă de pămînt şi, din nenorocire, de fii ai acelui pămînt, (…) Să mi se arate ce altă alegere se poate face. Întîmplarea a făcut că nu eram de faţă, dar cum aş fi putut să judec altfel decît atîţia din aceia cari, ca şi mine, au avut partea lor în mărirea României? Am înţeles că statul trebuie să cedeze, indiferent dacă alţi oameni cu altă vază şi altă putere n-ar fi putut aduce altă revizuire. Dar statul e una şi naţia alta. Naţia rămîne şi subt cea mai crudă apăsare. (…) Vitează şi deşteaptă, cum e, naţia românească, înfăşurîndu-şi trupul rănit în tricolorul tuturor speranţelor, intră acum în front. (O explicaţie, în „Neamul românesc” din 3 septembrie 1940)». Nu după mult timp, la 27 noiembrie 1940, istoricul considerat „patriarhul culturii române” era asasinat de membrii Gărzii de Fier, aceştia considerându-l vinovat de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu. În discursul funerar – ţinut de istoricul francez Henri Focillon- acesta îl considera pe Iorga „una dintre personalităţile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane”. Istoricul Nicolae Iorga cunoştea bine Transilvania, el cercetând de multe ori arhivele din Bistriţa, Braşov şi Sibiu. O parte din acele călătorii sunt prezentate în lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol.I. – 1906), din care reproducem selectiv: «De la Predeal la Braşov.

Publicitate

Din văile înguste cu malurile bătute în ace de brad ale Prahovei ajungi pe acea culme, puţin înnaltă de alminterea, căreia i se zice cu un vechiu cuvînt, de mult ieşit din întrebuinţare: Predealul. Odată era aici numai o mică trecătoare pentru puţinii săteni din sălaşele vecine, pe cînd drumul cel mare între Braşov şi Ţara-Românească se desfăşura larg pe drumurile bune şi sigure ale şesului roditor de supt munte, pe la Rîşnov pănă la cetatea Branului, unde în împrejurimi zîmbitoare, de pajişti înflorite, se deschide pasul cu acelaşi nume. Vremuri nouă au cerut însă scurtime, răpegiune. Cărarea din codrii de brad s’a prefăcut după 1800 într’una din cele mai bune şosele netede ale lumii, şi peste cîtva timp calea ferată, nemulţumindu-se numai cu atîta cîştig de vreme, a sărit îndrăzneţ de-a dreptul pe înnălţimi, s’a sprijinit pe margeni de rîpi şi a străpuns măruntaiele stîncei. Unde rătăciseră Oierii cu turmele, au răsărit cantoane, plantaţii de telegraf, fire roşii de telefon, lungi chervane de mărfuri, suind încet în pocnetul bicelor, şi mari jucării de fier fumegînde, lunecînd ca şarpele pe şinele lucioase. În sfîrşit, cînd valea românească a Prahovei s’a prefăcut în locul de petrecere văratecă a „lumii bune”, a lumii cheltuitoare şi a lumii destrăbălate din România, viaţa modernă, cu zgomotul, vulgaritatea şi pretenţiile ei, a gonit poesia singurătăţii şi din cele mai ascunse poteci ale muntelui, unde întîmpini astăzi la fiecare pas, din Iulie în Octombrie, şi chiar ceva mai târziu, în culegerea florilor cîmpului şi florilor iubirii uşuratece, tot copilăretul palid şi obraznic al oraşelor, şi pănă şi cîte o călugăriţă catolică, pe cînd pe şosea zboară biciclete, automobile, trăsuri de casă cu vizitii în livrele care sperie sărăcimea din aceste locuri.

Numai iarna dă naturii măreţe toate drepturile sale: zăpezile mari se aştern pe vîrfuri, ele lunecă pe coaste pudrînd brazii negri, ele împodobesc cu flori ce nu se pot culege malul jos al Timişului prins acum în cătuşe de ghiaţă, şi prin biciul viforului aspru gonesc de pretutindeni pe toţi aceia cari nu sînt supuşi nevoii de a călători. Strecurarea trenurilor acoperite cu brumă pare o nimica toată în marea împărăţie a liniştii moarte. Călătorii cu trenul pleacă din hala cea mare şi urîtă a Predealului, plină de hamali şi de vameşi cu şăpci joase şi cu şăpci înnalte. În praful înnecăcios al cărbunelui unguresc, care înfăşură toate într’un zăbranic negru, trenul înnaintează încet printre păreţii de brad întunecat, cari lasă să se vadă ici şi colo privelişti mai depărtate. Încolo, se întind albe cele Şapte Sate. Cîteva staţii singuratece şi triste se desfăşură la guri de tunel. Din Dîrste se vede numai acelaşi chip de staţie ungurească cu inscripţie în limba Statului. Cîţiva ţerani de-ai noştri se îngrămădesc mînaţi din urmă ca oile spre marile vagoane roşiatece de clasa III-a. În mai puţin de două ceasuri te afli înnaintea gării braşovene, pe multele linii ale căreia pufneşte din gîturile negre înnalte acelaşi fum înnecăcios de pucioasă ce se frige». (va urma)

Marius HALMAGHI

mail: [email protected]

Urmăriți Brasov.net și pe Google News
Publicitate
Publicitate
Spune-ți părerea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate

De Interes