FOTO / Pericol de electrocutare în pasajul Gării. Neoanele s-au desprins din tavan, iar trecătorii au fost în primejdie câteva ore. Poarta de intrare în Brașov rămâne în continuare o rușine

Pericol de electrocutare, mizerie și dispreț. Așa putem caracteriza în câteva cuvinte pasajul Gării Brașov, administrat de Compania de Căi Ferate.

În această dimineață un brașovean a fotografiat un corp de iluminat care atârna din tavan chiar în mijlocul pasajului. Pericolul era cu atât mai mare cu cât neonul care nu mai era asigurat cu nimic era aprins, semn că era sub tensiune.  Singurul care îl mai „ținea în viață” era cablul de alimentare care ieșea din tavan.

Conform spuselor celui care a făcut fotografia ajunsă pe rețelele sociale, întâmplarea a avut loc astăzi în jurul orei 5.00 dimineață. Tot el spune că la întoarcere, în jurul orei 17.00 neonul nu mai atârna.

”Gara Brașov se modernizează. Va fi un proiect impresionant”, spunea Răzvan Cuc, fost ministru al Transporturilor în 2019, când promitea investiții de 40 de milioane de euro în poarta de intrare a Brașovului. De atunci, nici măcar proiectul tehnic de modernizare nu a fost finalizat.

Încă fără aeroport, fără autostradă, cu o gară ca-n filmele lui Hitchcock – ca să ajungeți în centrul țării, la Brașov, din orice colț al României, înarmați-vă cu multă răbdare. Este rușinos ca în anul 2021 să faci distanța București – Brașov cu mașina uneori și în 6 ore. 166 de kilometri pe care-i străbați în ritm de melc pe o Vale a Prahovei unde nu s-a construit în ultimii 30 de ani nimic și unde Waze-ul îți arată constant că „se stă” la intrare în Comarnic, la Sinaia, la Bușteni, la Predeal. Weekend-urile sunt un coșmar pentru cei care fac naveta săptămânală între Capitală și Brașov. În lipsa unui aeroport, soluția rămâne călătoria cu trenul. Cu puțin noroc, poți face distanța dintre București și Brașov în 2 ore și jumătate, dacă elimini întârzierile clasice comunicate de CFR. În articolul acesta despre trenuri aș vrea să vă vorbesc, mai precis despre Gara din Brașov, o clădire frumoasă, dar care pute a nepăsare, indolență și dispreț față de cetățean. O rușine! Încă una…

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la anii studenției mele, îmi vin în minte miile de kilometri parcurși cu trenul. Mirosul WC-urilor nespălate umplea toată gara, nu doar trenul; îți luai coate în ficat de la călătorii mult prea grăbiți să-și ocupe locurile; trebuia să fii tot timpul cu ochii pe sus, pentru că exista riscul să-ți cadă în cap, de pe suporturile mâncate de rugină, papornițe cu borcane de gemuri, zacuști și murături. Se întâmpla acum 15 ani. Și azi, din păcate, transportul feroviar se scaldă în aceeași bătaie de joc, jeg și lipsă de interes din partea autorităților.

Gara Brașov. Gara unui oraș turistic, ce a candidat la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru 2021.

Încă de cum intri  în perimetrul gării, ești înconjurat de tot felul de personaje, unii mai că sar pe tine să le întinzi ceva. După ce scapi de ei, trebuie să fii foarte atent pe unde calci, daca nu vrei să-ți rupi gâtul. Pavelele din fața gării sunt sparte, multe lipsesc, iar riscul să te împiedici sau să calci strâmb e mare.

Dacă ai supraviețuit până aici și nici nu ai rămas prizonier în ușile glisante pe care se intră în gară, ține-te bine: greul de abia acum urmează. În sala mare bate vântul mai ceva ca afară. Și poartă cu el mirosuri de ulei rânced de la patiseriile ieftine, de transpirație și de urină. Ca să ajungi pe peron, trebuie să treci printr-un pasaj, același care face legătura și cu parcul din fața Patinoarului Olimpic. Spre binele celor care au drum încolo, sper să o ia prin altă parte.

Ziua, în pasaj, poți să vezi urmele celor care își fac veacul noaptea pe scările și pavajul spălate doar de ploile care se infiltrează în tavan sau se scurg pe scări. În zilele aglomerate, câte o cerșetoare așezată pe scări și musai cu un bebeluș sedat în brațe îți intinde mâna agresiv, de parcă ar vrea să îți pună piedică. Bine cel puțin că avem indicatoare în engleză…

Ajung pe peron. Trenul are din nou întârziere. Minutele se scurg mai greu ca niciodată. Mă simt ca un prizonier al indolenței unor autorități care ne condamnă să rămânem închiși în lumea a treia. Privesc scaunele rupte și cleioase. Sub ele, cutii de bere goale. Pe stâlpi – urme de urină.

Trenul vechi și ruginit, ale cărui frâne urlă de oboseală și durere, se oprește în fața peronului. Oamenii, mai ales bătrânii, urcă cu greu. Distanța dintre peron și scară e considerabilă, iar atunci când mai ai și o geantă în mână urcatul în tren devine sport extrem.

Intenționasem să iau copilul cu mine, să îi arăt trenurile. Acum mă bucur că n-am făcut-o.