Decadenţa antrenorului de fotbal din România

Astăzi mi-am propus să aduc în faţa dumneavoastră subiectul antrenorului de fotbal de seniori care activează la formaţiile de înaltă performanţă din fotbalul internaţional şi din fotbalul intern.

Antrenorul este parte integrantă din sportul care a devenit fenomen social cu reverberaţii la toate nivelurile societăţilor din întreaga lume.

Ca personaj, antrenorul a apărut odată cu primul club de fotbal Sheffield FC în 1857, în Anglia. Pe parcursul timpului, o dată cu dezvoltarea fotbalului, antrenorul a trebuit să îndeplinească o serie de atribuţii şi în afara fenomenului propriu-zis (să se ocupe de transferuri, nutriţie, orientare socială pentru jucători, reprezentarea clubului în anumite situaţii, etc.).

La începuturi, antrenorul avea puţini colaboratori şi trebuia să răspundă de mai toţi factorii ce implicau fenomenul. Toate acestea au făcut ca personajul nostru să fie în timp foarte respectat şi iubit.

La nivel planetar, o dată cu dezvoltarea jocului de fotbal s-au dezvoltat şi segmentele care-l înconjoară. Astfel, în zilele noastre, acest sport a ajuns o adevărată industrie, iar rolul antrenorului a început să fie unul limitat, rezumându-se în special la jucători şi joc. Acum se lucrează în echipă şi datorită tehnologiei avansate, performanţele şi realizările sunt de-a dreptul uluitoare.

Dacă în urmă cu mulţi zeci de ani rezultatele depindeau în mare parte de echipă şi antrenor, acum la ele contribuie o „armată” de profesionişti în domeniu (medici, nutriţionişti, preparatori fizici, psihologi, scouteri, cameramani, bucătari, antrenori individuali).

Din păcate în România, cu toate progresele făcute în pregătirea noilor antrenori, rezultatele sunt invers proporţionale. Fotbalul nostru a regresat şi locul antrenorului tinde să devină unul de „decor”. La mai toţi tinerii antrenori dispare personalitatea şi, în cele mai multe cazuri, nu din cauza lor, ci din cauza factorilor pertubatori care-i înconjoară.

Lipsa de investiţii din fotbalul nostru a făcut ca antrenorul să accepte orice, să se lase umilit, să facă permanente compromisuri, ajungând la un moment dat, aşa cum a remarcat Puiu Iordănescu acum vreo 15-20 de ani, să devină sclavul fotbalului.

Există o mare diferenţă între antrenorii străini şi antrenorii români. Şi aici mă refer la partea financiară. Cei de afară au un buget clar şi un salariu de la decent la foarte bun, pe când la noi nu există nici bugete şi nici remuneraţie pe măsura muncii şi a consumului nervos.

În decursul timpului, aşa cum în fotbalul internaţional au fost antrenori de mare valoare – nu dau nume că nu mi-aş ierta-o dacă aş omite pe cineva – am avut şi noi mari valori în materie de antrenori de fotbal. Aici îmi permit să amintesc pe Ştefan Kovacs, Emerich Jenei, Anghel Iordănescu, Mircea Lucescu, Angelo Niculescu, toţi cu rezultate excepţionale.

Ca să închei într-o manieră optimistă, mi-aş dori ca odată şi o dată să mai apară în fotbalul nostru antrenori de o asemenea valoare.