De pe scena teatrului din Brașov la catedră într-un sat sărac: „Trăiam de pe o zi pe alta (…) am spus: «Stop. Nu pot să-mi bat joc de mine»”

Codruţa Jipa (42 de ani) a absolvit Facultatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş şi a urcat pe scenele teatrelor din Oradea şi Braşov. Nu este niciun secret că în România viaţa unui actor nu este deloc uşoară, astfel că s-a văzut obligată să renunţe la marea ei pasiune, scrie Adevărul.

„Trăiam de pe o zi pe alta. Teatrul îmi oferea un soi de confort psihic, dar când mă duceam în cabină după aplauzele publicului, simţeam o singurătate cumplită şi mă întrebam ce o să fac mâine. Actorii nu erau prea bine văzuţi nici de autorităţi şi atunci am spus: «Stop. Nu pot să-mi bat joc de mine»“, povesteşte artista.

În 2010, Codruţa Jipa a plecat în Franţa la studii, dar şi ca să muncească, sperând, la fel ca mulţi români, că Occidentul îi va oferi confortul unui trai fără griji. A revenit, însă, repede în România, pentru că nu s-a adaptat la stilul de viaţă din Hexagon. 

„Nu am depăşit şocul cultural. Am intrat din nou într-un joc al supravieţuirii şi era exact ceea ce nu căutam.“ În ţară, a încercat tot felul de meserii, pornind de la vânzări până la proiecte pe fonduri europene, iar după o perioadă de căutări a descoperit că cel mai mult îi place să lucreze cu copiii de vârste mici. În 2019, a urmat cursurile intensive ale organizaţiei Teach for Romania şi a ales să predea la şcoala din localitatea Bragadiru, din judeţul Ilfov, unde trăieşte o comunitate săracă.

Cum înveţi literele alfabetului bătând mingea

În prezent, lucrează cu 29 de copii de clasă pregătitoare şi a găsit o metodă prin care să-şi continue pasiunea pentru teatru. Orele Codruţei Jipa sunt presărate cu diverse exerciţii specifice teatrului, care fac lecţiile mult mai interesante şi distractive. „Experienţa ca actriţă îmi prinde foarte bine acum. Folosesc foarte mult din tehnicile din teatru la predare. Consider că învăţarea trebuie făcută prin joacă. Sistemul de învăţământ românesc este în continuare destul de rigid. Nu vreau să generalizez, dar cred că nici nu vrem să schimbăm, şi spun asta din perspectiva cadrelor didactice. Ne este foarte comod să facem ce am învăţat şi nu vrem să ieşim din zona de confort.“

La clasa Codruţei Jipa, totul este despre joc şi joacă. Copiii se joacă cu mingea, iar când o lovesc, scot diverse sunete şi aşa învaţă literele Alfabetului. Se joacă, de asemenea, cu sunetele pe care le scot diverse obiecte şi chiar cu propria lor voce. Învăţătoarea face cu micuţii exerciţii de dicţie, dar şi jocuri de rol, ca la teatru. În plus, desenul, coloratul şi chiar exerciţiile de matematică sunt însoţite de poveşti fascinante.

„Încerc să-i fac să gândească mereu, în orice fac. Comunicarea este cheia pentru a le menţine atenţia la ce faci. Spunem multe poveşti şi îi întreb mereu: «Oare ce ar face acest personaj?» şi astfel îi îndemn să se pună în pielea personajului. Pun accent pe vorbire pentru că felul în care ne exprimăm este o carte de vizită foarte importantă“, explică învăţătoarea.

Aşteptările şi lipsurile copiilor

La orele Codruţei Jipa, copiii devin mici antreprenori: au în grijă o fermă şi trebuie să o facă profitabilă. Învăţătoarea le prezintă lecţiile mereu ca pe o distracţie, dar are grijă ca totul să aibă aplicabilitate şi în viaţa reală, iar în spate are mereu un scenariu şi o regie proprie. Lucrează cu fiecare copil în parte şi este foarte atentă la nevoile individuale.

„Cu unii dintre ei este nevoie să fii puţin mai ferm, alţii au nevoie de blândeţe. Îi analizez permanent ca să aflu ce aşteptări şi ce lipsuri au“, spune învăţătoarea, pentru care munca de cadru didactic nu se termină când sună clopoţelul.

Mulţi dintre copiii pe care îi are la clasă provin din familii sărace sau dezorganizate. Ei sunt, de atlfel, motivul pentru care a ales să vină în această comunitate. „Cu toţii au nevoie de o şansă. Nu se poate să-i lăsăm pe aceşti copii de izbelişte. Avem mereu pretenţii, dar cum pot aceşti copii să devină mai buni dacă nu-i au alături pe cei din generaţia lor ca să se susţină reciproc? Pornesc de la copilul meu, care este motorul, motivaţia mea, şi-mi dau seama că n-am cum să-l ajut decât dacă îi ajut pe cei de-o seamă cu el“, spune Codruţa Jipa. Cea mai mare provocare este să-i aducă la şcoală pe copiii ai căror părinţi nu văd rostul educaţiei. Din păcate, sunt mulţi micuţi care nu ştiu nici măcar să ţină un creion în mână.

Citește continuare articolului pe Adevărul.ro