Connect with us
Publicitate

Fapt divers

Cum a ajuns un profesor de la Harvard să se îndrăgostească şi să se mute într-un sat din judeţul Braşov: „Casa nu era gata, scoteam apă din fântână, mă spălam de la cazanul de pe soba cu lemne”

Publicat

pe

„În pandemie l-am visat pe bunicul. Stăteam la Boston, țineam cursurile cu studenții on-line și mă simțeam foarte singur și, așa cum mi se întâmplă întotdeauna când sunt într-o perioadă de criză, l-am visat pe bunicul. Mergeam cu vechea lui Dacie roșie cu care mă ducea la grădiniță și-mi zice: Nu-ți mai fac griji că găsim casă, eu conduc, tu te uiți pe geam și o să vezi semnul pe poartă. Și când am ajuns în Criț, am văzut semnul pe poarta asta – vedeți, e săpat în lemn anul 1844 – și gata, am luat casa!”

George Paul Meiu, profesor de antropologie la Harvard, colindase lumea, din Montreal unde a locuit cu părinții și a studiat sociologia, la Chicago, în Africa, la Boston… Locuia în apartamente închiriate și își dorea o casă a lui, un loc al lui. „Visam să am bucățica mea de univers, de multă vreme tânjeam după asta și mi-am zis, prea mult am amânat acest vis, trebuie să se întâmple.”

Și, pentru că în satul bunicilor casa lor avea deja moștenitori, a pornit prin satele pe care le mai știa din copilărie să-și caute una. A ajuns în Criț și, mergând pe străzi, a găsit poarta din vis, era însemnată cu anul când a fost făcută: 1844.

Casa era de vânzare. A cumpărat-o de la tanti Ani, ultima moștenitoare din fosta curte Möckesch. Ana rămăsese văduvă, locuia în Brașov și nu mai putea să o îngrijească. Când l-a întâlnit pe George s-a burat, i-a vândut casa și i-a lăsat tot ce era în ea. Fețe de masă, tocătoarele cu însemnul curții, dar mai ales fotografiile de familie, pe care George le-a dorit. I-a vândut livada și pășunea. I-a lăsat în grijă și mormintele străbunilor de pe deal. I-a lăsat și un câine negru, care, de atunci, a murit de bătrân, transmite presshub.ro.

Publicitate

În 2022 și-a luat un an sabatic de la universitate și a venit la Criț. Voia să fie singur și să scrie o carte. „Casa nu era gata, scoteam apă din fântână, mă spălam de la cazanul de pe soba cu lemne, dar am vrut să cunosc casa așa cum era ea, înainte să înceapă renovările, să trăiesc la fel ca cei care au trăit în ea înainte. Și a fost o experiență grozavă anul acela.

Eram atât de obosit fizic, tăiam lemne de dimineață, le duceam la sobă, făceam focurile la bucătărie și în cămăruța mea, scoteam găleți cu apă din fântână… și așa am scris la ceva în anul ăla. Am terminat o carte care se publică acum la Chicago, despre panici morale în Africa de Est.”

Lumea lui Meiu

În mijlocul grădinii de deasupra casei, George îmi arată oile de pe deal. Le-a lăsat să pască și va primi bânză pentru iarbă. Mergem la cimitir și George îmi arată mormintele străbunilor casei. Mai smulge un smoc de iarbă de lângă piatra funerară a Sofiei Martini, fostă Schmidt. Și-ncepe să-mi descrie arborele genealogic al familiei din care acum face parte. El l-a reconstituit, pentru că, de acum, sunt „rudele” lui.

A doua zi o va întâlni pe Sofia Folbert, care acum împlinește 101 ani și este memoria vie a satului ei. E încântată să-l cunoască. Se îmbrățișează și, așezați pe pat, unul lângă altul, George cu laptopul pe genunchi îi arată fotografiile de familile, casa Möckesch. Împreună descâlcesc relații de rudenie, povestesc despre casă, pod, pivniță, cimitir, sat, trecut și despre vara asta în care doamna Sofia spune bucuroasă: Acum, că ești aici, am cu cine dansa!

Din Biblie scoate un carnețel minuscul pe care cândva voia să-l ardă. Este jurnalul ținut de ea în timp de război. Scrisul, ca o caligrafie japoneză, umple foile mici, îngălbenite.

George citește: „1944. Suntem în tren și auzim cum se bombardează. Nu ne întrebăm dacă vom mai trăi mâine sau la anul. Ci dacă mai suntem în următoarea oră”.

Mai jos, pe pagina doi: „În război nu îți este frică, pentru că nu ai timp să te gândești la asta”. George ridică privirea tulburată și-o întreabă dacă nu-i dă lui carnetul, să-l copieze. Sofia se bucură și i-l întinde tânărului profesor de antropologie.

Privește în podea și-și amintește cum a vrut să moară, să se arunce în apă. Stătea pe pod, războiul era pe sfârșite, era gravidă, iubitul îi dispăruse pe front, privea apa și deodată o mână o bate pe umăr: „Fetițo, dacă vrei să sari, să știi că trebuie să te tragă repede cu niște cange înainte de vâltoarea unde sunt niște turbine cu cuțite care toacă bucăți orice prind, n-ar mai rămâne nimic din tine”.

M-a speriat și n-am mai sărit, spune Sofia.

Frica, teama de a fi altfel, de oprobiul public, sunt temele pe care George, antropologul, le studiază. A citit cărțile despre Criț în care personajul povestitor este Sofia Folberth, iar să o cunoască este o bucurie așteptată.  

Ana n-a vândut doar o casă. Când a deschis poarta pentru George nu știa că deschide poarta vechiului sat de sași către lume.

Antropolog și profesor la mari universități din Europa și SUA, noul locartar al casei Möckesch din Criț va organiza seminare cu studenți și profesori din întreaga lume în șopronul ei, scrie cărți și pune bazele unei punți între Strada de Sus și Lumea largă.

Acum, pe profesorul de la Harvard, George Paul Meiu, îl poți întâlni pe ulița satului Criț din Transilvania. Vorbește cu vecinii sau merge la Rozi după zacuscă și dulceață. La început a stat un an aici să scrie o carte, iar de atunci vine în fiecare vacanță, și iarna și vara. Vine „acasă”.

„Când stau la Basel”, îmi mărturisește el, „mă gândesc la ce am de făcut la casa mea de la Criț, care geamuri trebuie înlocuite, unde trebuie perdele, ce fereastră trebuie schimbată, și asta-mi dă viață”.

Casa este încă în renovare, George are planuri mari, vrea să amenajeze cât mai multe spații unde să-i poată primi pe studenții și pe colegii lui profesori, pentru seminariile și cercetările de teren pe care vrea să le facă la Criț.

În plus, mai vrea un spațiu de expoziție în podul casei de la drum, un spațiu de birou, un șop, cum spun sașii, pentru un work-shop – cum spun americanii.

„Lucrul la casa ta nu e muncă pur și simplu, e mai mult decât atât. Am înțeles mai bine acest lucru după ce am studiat triburile maasai din Kenya. Lucrând pentru casă, ai impresia că lucrezi pentru exterior, dar nu, lucrezi în interiorul tău, te construiești pe tine”, spune profesorul în timp ce-mi arată casa, fiecare încăpere care miroase a var proaspăt și a lemn.

Calc pe folii, trec printre saci, urc pe scări improvizate în podul înalt și luminos, care arată ca o catedrală de țară.

Renovează casa cu o grijă minuțioasă ca fiecare cărămidă, țiglă, scândură, ușă sau grindă să fie păstrată și pusă în valoare.

„Mi-a plăcut”, spune el, „să văd cum o îngrijise tanti Ani. Era peticită cu fel de fel de straturi și materiale, dar în peticul ăla se vedeau grija, urmele mâinilor și dragostea față de casă”.

„Există două tipuri de oameni”, explică profesorul, „cei preocupați de trecut, care-l caută și-l prețuiesc și cei care nu mai vor să audă de el. Bunica mea nu mai voia lucrurile vechi, zicea că trebuie să fim și noi în rând cu lumea și scotea din casă hodoroagele. Eu le recuperam din fundul șurii.

Important este să înțelegem de ce e așa. Asta face antropologia, se uită la oameni și încearcă să explice comportamentele lor în context. Poate că cei care nu mai vor să audă de trecut au îndurat o umilință istorică, au suferit. Și atunci e explicabil. Eu îi înțeleg, nu-i condamn nici pe cei care își pun Bilka pe case în loc să pună țiglă.

Dar vreau să știu de ce fac asta, să înțeleg. Mă interesează să studiez acest tip de moștenire în Transilvania: ce orientare de valoare e moștenită? Pentru că de acest lucru depinde întregul comportament și ce ideologii te pot capta”.

Profesorul Meiu consideră că un sat cum este Crițul acum prezintă toate caracteristicile și toate problemele lumii globale, e o replică la scară mică a întregului mapamond.

Are migrațiune – cei care pleacă la muncă în Germania sau Italia, elite profesionale care vin și-și cumpără case, sașii, care vin și pleacă – un turism al memoriei – romii cu problemele lor, mai multe etnii, straturile sociale, diferențele culturale, de religie, de comportament sexual, de rudenie.

Cum interacționează toate astea, cum funcționează ele?

De aceea s-a hotărât să organizeze seminare și workshop-uri cu studenții și profesorii de antropologie. George Meiu e șeful Institutului de antropologie socială de pe lângă Universitatea de la Basel, din Elveția, și va lansa  un seminar de antropologie pe teren în satul Criț. Va aduce aici studenți din toată lumea și pe colegii lui profesori și cercetători din Elveția. „Poate ies și niște cărți de aici.”

Cum se naște un antropolog. „Cine sunt eu?”   

  • M-am născut în 1984 la Brașov. Deși pentru mulți, anii 80 au fost anii nenumăratelor neajunsuri – lipsa produselor alimentare, cozile devenite legendare, disperata dorință de a emigra – eu am avut o copilărie frumoasă. De-a lungul primilor opt ani ai vieții, am trăit în casa bunicilor din partea mamei, în cartierul Tractorul. Bunicul fusese inginer la Uzina Tractorul. De fapt, întregul cartier era la vremea acea un microcosm al uzinei: o comunitate totemică, cum spunem noi antropologii, organizată în jurul obiectului aceluia aparent banal, tractorul, la producerea căruia contribuiau direct sau indirect mai toți membrii comunității.

Și așa îi și știai pe vecini: nea’ Georgescu de la Turnătorie, cutarărică de la Sculărie sectoare calde, altul de la Clubul uzinei și tot așa. La ora cinci după-masa răsunau sirenele uzinei – parcă le aud și acum – și veneau puhoi spre casele lor muncitorii. Sora bunicii, care e pictoriță și care locuia cu noi, lucra la tipografia uzinei. De multe ori ieșeam să o întâmpin când venea de la servici, chinuindu-mă să o recunosc în marea indescifrabilă de muncitori. De la ea am învățat să desenez, să observ ceea ce mă înconjoară cu mai multă acuitate.

  • Bunica era cu muzica; cânta la pian. Avea mulți prieteni actori, cântăreți, artiști plastici. Am crescut observându-i. Mă fascinau. Bona mea, Rita Tante, era săsoaică dintr-un sat de lângă Brașov, iar vecinele ei erau șvăboaice din Bucovina. Parcă le văd și acum cum creșteau ceapă, rabarbăr și alte zarzavaturi în fața blocului și cum apartamentele lor arătau și miroseau a case vechi de țară, deși se aflau in mijlocul cartierului Tractorul. Le adoram poveștile pe care mi le spuneau în germană. Am crescut așadar într-un cartier industrial, unde cultura urbană se îmbina oarecum armonios cu cea rurală, cultura așa-zis „înaltă” cu cea „populară”, creând un univers fascinant … Cel puțin așa mi-l amintesc eu.
  • Cu cât zilele de școală mi-erau mai grele, cu atât de mult așteptam sfârșitul săptămânii sau vacanța să ajung în satul tatălui meu — sat pe care și azi îl iubesc și îl consider „satul meu”: Vlădeni, la jumătate de oră de Brașov. Buna, mama tatei, ținuse prăvălia din sat, vechiul magazin al cooperativei. A fost iubită de săteni. Fiind nepotul ei, mă îndrăgeau și pe mine: ficioru’ Revecii ane Gropanu, așa îmi spuneau.
  • Petreceam ore în șir cu bătrânii, mai ales bătrânele din sat. Parcă le aud și acum vocile, poveștile, deși toate au murit de mult: mătușa Leană ane Piștoc, mătușa Sabină ane Mon, mătușa Leană ane Șiță, Mărioara ane Vurvara. Îmi povesteau de trecut, de obiceiuri, de cum trăiau vlădărenii și cum se îmbrăcau. Tot ele mi-au dăruit multe obiecte vechi de port, de interior, blide, țesături și fotografii.
  • Cu aceste obiecte, la vârsta de doisprezece ani, am deschis un muzeu etnografic în casa bunii din sat. Vizavi de noi, casa învățătoarei satului, doamna Parfene, (care fusese învățătoarea tatălui meu in anii 60) mi-era mereu deschisă. Dumneaei m-a încurajat să fac muzeul. Mi-a fost primul mentor adevărat. Și aveam, repet, doar doisprezece ani. Tot dumneaei a invitat apoi o televiziune locală să filmeze muzeul. A urmat apoi o emisiune făcută de Ileana Popovici la TVR1, am fost invitat de Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român (unde aveam să îmi cunosc un viitor mentor, pe Irina Nicolau) ș.a.m.d. Și astfel mi s-a înfăptuit, încă de la o vârstă fragedă, un univers în care m-am simțit iubit, apreciat și încurajat.
  • Acest univers era mai mult sau mai puțin opusul timpului petrecut la școală. Era „dincolo”, la sat, cu bătrânii, cu graiul și poveștile lor. Poate tocmai pentru a-mi îndulcii anii de școală, am deschis mai apoi o expoziție despre sașii din județul Brașov în incinta liceului Honterus, iar de acolo au urmat alte câteva expoziții.
  • De pe la paisprezece ani începusem să colind satele din județ, să colecționez obiecte și să fac înregistrări cu țăranii. Mi-au rămas de atunci amintiri și învățăminte care mă vor hrăni o viață.
Urmăriți Brasov.net și pe Google News
Publicitate
Publicitate
Spune-ți părerea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

De Interes