Menu

Institutia Prefectului – Judetul Brasov

INSTITUȚIA PREFECTULUI – JUDEȚUL BRAȘOV

Adresa: B-dul Eroilor nr. 3-5, 500007 Brașov
Telefon: 0268-470220
Fax: 0268-475105
Web: http://www.prefecturabrasov.ro/

- Cabinet prefect
Telefon: 0268-419277
Fax: 0268-475105
e-mail: cabinet.prefect@prefecturabrasov.ro

- Cabinet subprefect
Telefon: 0268-414137
Fax: 0268-475361
e-mail: cabinet.subprefect@prefecturabrasov.ro

- Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Brașov

Adresa: Str. Turnului, nr. 13
Telefon:
0268-314806; 0368-44911
Fax: 0268-319526
E-mail: inmatriculari@prefecturabrasov.ro

- Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple

Adresa: Str. Turnului, nr. 13
Telefon:
0268-475382
Fax: 0268-328642
E-mail: pasapoarte@prefecturabrasov.ro

Istoric al Prefecturii Brașov

In decursul istoriei, administratia locala de pe teritoriul actualului judet Brasov – infiintat in anul 1968 – a functionat in diferite forme si organizari, pana ce in anul 1876 s-a ajuns la crearea comitatului Brasov modern, care poate fi considerat predecesorul Prefecturii Brasov de dupa anul 1918, si – intr-un anumit fel – si al Prefecturii judetului Brasov de dupa anul 1989.
Primele documente despre Tara Barsei dateaza din perioada anilor 1211-1225, cand aceasta regiune a fost acordată de către regele Ungariei, Andrei al II-lea, ordinului cavalerilor teutoni. Aceştia au colonizat aicii o populaţiei germană – numită mai târziu „saşi” – şi au înfiinţat o administraţie proprie, bazată pe cinci „case” şi cinci „centurii”, fără sa se cunoască o imixtiune a administraţiei regale în această zonă. Putem presupune totuşi existenţa unei administraţii supuse regelui în zonele neatribuite cavalerilor teutoni în sud-estul actualului judeţ Braşov.
În secolele XI-XIII în Transilvania, ocupată succesiv de regatul maghiar, ca unităţi teritorial – administrative au fost înfiinţate aşa numitele „comitate”, în fruntea cărora se afla un comite suprem, având reşedinţa într-o cetate regală. Reşedinţa actualului judeţ Braşov, municipiul Braşov, este prima dată menţionat în documentele scrise păstrate în anul 1235 sub denumirea „Corona”. În documentele păstrate se menţionează existenţa unui comitat „de Burcia” (Ţara Bârsei) în anul 1288, care era locuit de nobili maghiari, de saşi, secui şi de români. Această primă menţiune documentară este desigur mult ulterioară înfiinţării de fapt a comitatului Braşov, care avut loc probabil înainte de mijlocul secolului al XIII-lea, cel mai târziu după alungarea cavalerilor teutoni în anul 1225.
Din anul 1331 avem prima menţiune despre districtul Braşov, denumirea de „district” fiind dată de obicei unor zone de graniţă ale Transilvaniei, cu o organizare militară specifică. Din cel mai vechi document original păstrat la Arhivele Naţionale Braşov, datând din anul 1353, rezultă existenţa – în cadrul comitatului Braşov – a unei administraţii locale săseşti proprii, cu reşedinţa la Braşov, de care aparţineau localităţile cu populaţie săsească. În 1355 „comunitatea cetăţenilor şi obştea provincialilor (saşi) de Braşov” se adresa într-un memoriu regelui, denumindu-şi teritoriul „district”. Din districtul săsesc Braşov făceau parte oraşul Braşov, cele patru târguri (Codlea, Feldioara, Prejmer şi Râşnov) şi cele nouă sate libere săseşti (Bod, Cristian, Ghimbav, Hălchiu, Măieruş, Rotbav, Sânpetru şi Vulcan).
În cadrul reformei administrative şi jurisdicţionale din anul 1366 înfăptuită de regele Ludovic I în Transilvania, pentru oraşul şi districtul săsesc Braşov, ca instanţă de apel sunt instituite Cele Şapte Scaune săseşti cu sediul al Sibiu. Prin această reformă atribuţiile comitelui suprem pentru Braşov s-au diminuat numai în zona districtului săsesc, dar nu şi în restul comitatului.
În anii 1377-1378 funcţia de comite suprem al comitatului Braşov a fost îndeplinită de către Johannes de Scharfeneck, care între 1376-1383 era şi castelanul cetăţii de la Tălmaciu şi practic comandantul suprem al regiunii sudice a Transilvaniei.
Începând cu anul 1462, funcţia de comite al secuilor este legată de cea de voievod al Transilvaniei, iar reprezentantul ei pe teritoriul comitatului Braşov este în principal castelanul cetăţii Bran, iar atunci când în anul 1498 cetatea Bran şi domeniul ei au trecut în administraţia oraşului Braşov, ultimele resturi ale comitatului Braşov – cuprinse în domeniul Bran – au fost subordonate Braşovului, ca teritorii dependente.
În timpul domniei regelui Matei Corvinul (1458-1490) s-a petrecut o unificare administrativă a teritoriilor cu administraţii locale autonome săseşti din Transilvania, în „provinciile” Sibiu, Mediaş, Bistriţa şi Braşov. Din 1485 s-a păstrat cel mai vechi document eliberat în comun de cele patru provincii, denumite de acum „Universitatea Săsească” sau „Obştea saşilor”. Din secolul XV-lea, în fruntea administraţiei întregii „provincii” magistratul (sfatul sau consiliul sau senatul orăşenesc) în frunte cu judele primar al oraşului şi districtului Braşov. Al doilea funcţionar al oraşului era vilicul, având sarcini mai mult economice. Pe lângă aceşti doi dregători funcţionau ca membrii ai magistratului 16 senatori, câte patru pentru fiecare din cele patru cartiere ale oraşului. Magistratul oraşului îşi exercita autoritatea administrativă pe teritoriul întregului district Braşov, nemaifiind reprezentatul puterii centrale, ci organ ales al autonomiei locale. Magistratul avea şi competenţe juridice, fiind instanţă de apel pentru procesele civile şi instanţă primară şi finală în procesele penale.
În această formă, cu anumite modificări şi evoluţii, administraţia locală de la Braşov a funcţionat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În cadrul reformelor împăratului Iosif al II-lea, în anul 1784 în Transilvania au fost înfiinţate 11 comitate şi 9 oraşe libere regeşti, dintre care al treilea era Braşovul. Din punct de vedere teritorial oraşul liber regesc şi fostul district Braşov au fost înglobate atunci noului comitat Trei Scaune, în fruntea căruia se afla un comite suprem, numit de către împărat. Acest comitat acea ca subdiviziuni trei „cercuri” (circuli) şi în cadrul lor „preturi” (processus).
În urma revocării reformelor administrative de către împăratul Iosif al II-lea, începând cu 23 aprilie 1790 a fost reinstalată veche administraţie a magistratului oraşului Braşov, având competenţă şi asupra districtului Braşov.
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849 a fost restrânsă autonomia locală şi au fost instituite din nou instituţii teritoriale ale organelor statului imperial centralizat. Guvernatorul militar şi civil al Transilvaniei a instituit în 21 septembrie 1849 o nouă împărţire teritorială, ţinând cont de starea de război, în şase districte militare. Braşovul era încadrat în districtul militar Sibiu, împărţit la rândul său în 11 cercuri (Bezirk), corespunzătoare întrucâtva vechilor scaune şi districte din cadrul „Universităţii săseşti”. În fruntea administraţiei districtului militar era comandantul districtului militar, care avea puterea executivă şi în probleme civile (administrative), fiind asistat de un comisar districtual.
O nouă împărţire administrativă a avut loc în 12 mai 1851, când Transilvania a fost structurată în cinci cercuri, Braşovul şi Ţara Bârsei aparţinând de cercul Sibiu.
La 1 noiembrie 1852 s-au înfiinţat instanţele de judecată cezaro-crăieşti, la Braşov în concret un tribunal al ţării, magistratul Braşovului păstrând numai atribuţii administrative. Şi alte atribuţii ale magistratului au fost trecute în competenţa unor instituţii locale ale organelor centrale. Astfel, la Braşov a funcţionat o Direcţie de poliţie cezaro-crăiască şi o Direcţie financiară cercuală cezaro-crăiască. De la 1 ianuarie 1853 magistratul Braşovului a rămas aproape numai o instituţie de administrare a averii oraşului, dregătorul de frunte – odinioară „jude suprem al oraşului şi districtului” – fiind numit de acum înainte simplu „preşedinte”. Administraţia locală era înfăptuită de Pretura pentru cercul Braşov, cu sediul în str. Porţii nr. 195 (azi colţ str. Republicii cu str. Michael Weiss – Banca Ţiriac), care ulterior s-a mutat în Târgul Cailor nr. 37 (azi str. Gh. Bariţiu nr. 18). În fruntea prefecturii se afla „antistele cercului” (Kreisvorsteher), care la Braşov a fost consilierul locotenţial Ignatz Gruner, care locuia în casa orăşenească din Piaţa Sfatului nr. 325 (azi nr. 11). Pe lângă el funcţionau patru comisari cercuali. Prefectura Braşov avea în subordine 10 preturi de plasă: Rupea – cu 27386 locuitori, cuprinşi în 24 comune, Făgăraş – cu 26261 locuitori în cele 33 localităţi, Bran – 17918 locuitori în 6 comune, Feldioara – 8 comune cu 13933 locuitori, Braşov – 47119 locuitori, în oraşul Braşov şi 6 comune, Satulung – cu o populaţie de 29663 locuitori, cuprinşi în 30 de comune, Târgu Secuiesc – formată din 32 comune cu 36889 locuitori. Pentru toată această regiune exista un tribunal cercual la Braşov, cu sediul în str. Vămii nr. 563 (azi str. Mureşenilor 6 – sediul CEC).
Pentru oraşul Braşov s-a instituit în anul 1854 de numirea de „primar” (Burgermeister) pentru primul dregător orăşenesc şi preşedinte al magistratului.
La 26 februarie 1861 s-a promulgat noua constituţie a statului unitar austriac, trecându-se ca urmare la restabilirea organizării Transilvaniei dinainte de 1848, potrivit vechilor autonomii locale. Astfel, începând cu 23 aprilie 1861, fostul primar Friedrich Fabritius a devenit jude suprem pentru oraşul şi districtul Braşov, pe lângă el funcţionând judele districtual Friedrich Bomches. Competenţa magistratului oraşului şi districtului Braşov era nu numai administrativă, ci şi juridică. Organul de conducere, supraveghere şi execuţie era prefectul, care avea în subordine un comisar locţiitor, comisari de prefectură, un medic cercual, secretari, registrator, concelist, inspector şi subinspectori financiari, funcţionari tehnici, edilitari şi personal de serviciu. Atribuţiile prefectului erau: conducerea şi supravegherea activităţii politico-administrative şi a funcţionarilor din subordine, asigurarea liniştii, siguranţei şi ordinii publice, conducerea conscripţiilor şi recrutărilor militare, aprobarea de autorizaţii pentru construcţii de poduri, diguri, stabilimente industriale, întreţinerea drumurilor şi podurilor, luarea măsurilor edilitare în legătură cu construcţiile, aprobarea de autorizaţii pentru funcţionarea atelierelor şi a târgurilor comunale, emiterea de brevete pentru calfe şi meseriaşi, supravegherea activităţii judecătoreşti a preturilor din subordine, etc.
După pierderea de către Austria a războiului din 1866 împotriva Prusiei s-a ajuns în anul 1867 la constituirea statului dualist austro-ungar şi la încorporarea Transilvaniei în regatul Ungariei. În anul 1871 au fost înfiinţate noile instanţe judecătoreşti ale statului ungar, care au preluat sarcinile juridice ale magistratului, acesta rămânând numai o instituţie administrativă până în anul 1876. În baza dispoziţiilor Legii XXXIII din 1876 în cadrul împărţirii teritorial – administrative a Ungariei, s-a constituit Comitatul Braşov. În fruntea comitatului era comitele suprem ca reprezentant al puterii centrale, asistat de vicecomite ca reprezentant ales al populaţiei comitatului. Organul de conducere a comitatului – considerat a fi un municipiu – era comitetul municipal, pe lângă care funcţiona comisia permanentă, comisia de validare, comisia de verificare, comisia de propuneri, comisia centrală, precum şi alte comisii. Funcţionarii principali erau vicecomitele, primnotarul, jurisconsultul, preşedintele sedriei orfanale, pretorii plăşilor şi alţii. Comitatul Braşov avea o întindere de 1499 km2 şi cuprindea 23 de comune mari, împărţite în trei plase: Bârsa de Jos, Bârsa de Sus şi Săcele.
Prin Legea XXI din 1886 privind municipalităţile s-au adus modificări în organizarea comitatelor, autoritatea guvernului fiind extinsă în problemele interne şi mai ales în cele financiare. Se lărgesc de asemenea atribuţiile comitelui suprem, care putea controla orice organ de stat de pe teritoriul comitatului, cu excepţia celor judecătoreşti. De asemenea, comitele suprem era consultat la numirile şi avansările funcţionarilor de stat mai importanţi.
După făurirea statului naţional unitar român se produc modificări şi în domeniul administrativ. Decretul nr. 4 al Consiliului dirigent din 7 februarie 1919 înlocuieşte denumirea de comitat cu cea de judeţ, iar cea de comite suprem cu cea de prefect.
Conducerea judeţului a fost preluată provizoriu de P. Munteanu, prim-notar judeţean, iar la 21 ianuarie 1919 a fost numit ca prefect cunoscutul militant patriot, doctorul Gheorghe Baiulescu.
Prin intrarea în vigoare a legii de unificare administrativă din 1925 s-au pus bazele unei noi organizări a administraţiei locale. Potrivit acestei legi, teritoriul României a fost împărţit în judeţe şi comune – urbane şi rurale – şi plase. Judeţul şi comuna erau unităţi cu personalitate juridică, aveau patrimoniu propriu, organe de conducere, în timp ce plasele erau circumscripţii administrative ale judeţului, care controlau activitatea autorităţilor comunale. Judeţul era condus de consiliul judeţean, constituit din consilieri aleşi şi consilieri de drept, precum şi de delegaţiunea permanentă judeţeană. În fruntea judeţului se aflau prefectul şi subprefectul, ca reprezentanţi ai puterii locale, iar aparatul funcţionăresc îşi desfăşura activitatea compartimentat. Pe lângă consiliul judeţean funcţionau comisiile administrativă, financiară şi de control, de lucrări publice, economică, culte şi învăţământ, sanitară şi de asistenţă socială. Raportorii acestor comisii de specialitate formau delegaţia permanentă judeţeană care se pronunţa asupra oricărei chestiuni de competenţa consiliului, cu excepţia votării bugetului, a aprobării socotelilor, a împrumuturilor, actelor de dispoziţii, concesionări de serviciu şi altele.
La 26 martie 1936se votează o altă lege administrativă prin care se prevede că prefectul de judeţ se numeşte şi se revocă prin decret regal, în urma propunerii Ministerului de Interne. El era reprezentantul guvernului, şeful administraţiei judeţene şi preşedintele comisiei judeţene de apărare pasivă. Pe lângă prefect va funcţiona un Consiliu de prefectură, pus sub preşedinţia consiliului.
În anul 1938 s-au introdus noi tipuri de unităţi administrative – ţinuturile – conduse de un rezident regal, judeţul Braşov intrând în Ţinutul Bucegi. Prin noile reglementări judeţul şi-a pierdut caracterul de persoană juridică, devenind o circumscripţie administrativă şi de control, iar prefectul a devenit un funcţionar guvernamental cu atribuţii limitate, la dispoziţia rezidentului regal.
După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în urma cedării Ardealului de Nord, la judeţul Braşov au fost alipite 11 localităţi din sud-vestul judeţului Trei Scaune, numărul localităţilor sporind la 73, plus municipiul Braşov. După eliberarea Ardealului de Nord, încheiată în 25 octombrie 1944 s-a revenit la împărţirea administrativă din anul 1940.
O structură mai detaliată a personalului Prefecturii din 1940 cuprindea următoarele compartimente: cabinet, contencios, serviciul administrativ – cu secţia administraţiei generale, biroul administraţiei de stat, biroul studii şi statistică, biroul culte şi propagandă, biroul administraţiei comunale, biroul personalului şi intendenţei – serviciul financiar – biroul contabilităţii judeţene, biroul ordonanţării, biroul contabilităţii comunale, biroul verificării conturilor comunale – serviciul tehnic – secţia drumuri, biroul studii, biroul drumuri; totalul personalului prefecturii la 10 februarie 1944 era de 162 persoane.
După 23 august 1944 au apărut alte structuri la Prefectura judeţului Braşov, cum ar fi: CASBI – pentru administrarea bunurilor inamice potrivit armistiţiului 1944-1948; Comisia pentru reforma agrară 1945-1947; Comisia pentru ajutorarea regiunilor secetoase 1946-1947.
Prin Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române din 8 septembrie 1950 au fost desfiinţate judeţele, precum şi instituţiile corespunzătoare lor, fostul judeţ Braşov intrând în întregime în componenţa regiunii Stalin.